Ne trezim în fiecare dimineață la aceeași oră, facem duș, ne spălăm pe dinți și plecăm la serviciu. În fiecare zi! Luăm același microbuz, facem același drum, vedem aceleași fețe. Câți dintre noi au încercat măcar într-o zi să facă ceva diferit, trăsnit chiar? Privim aceleași emisiuni, citim aceleași ziare/situri și facem dragoste cu același om (asta nu înseamnă că trebuie neapărat să ne înșelăm partenerul).
Câți dintre noi au ieșit, măcar o dată, să danseze în parc sau să facă sex pe o bancă, sau pe capota unei mașini, sau la urma urmei pe podea? Câți dintre noi au luat, duminica sau în oricare altă zi, o pătură și ceva mâncare într-un coș să meargă în natură, să ia dejunul? Sau să citească o carte, sau să privească un film?

Pe străzi vedem fețe crispate și plictisite. În transport întâlnim oameni iritați și nepoliticoși, uneori și urât mirositori. Suntem înconjurați de semeni frustrați, poate chiar ratați. Au avut vise mari, dar nu au avut curajul să renunțe la comoditate ca să le înfăptuiască. S-au înrăit și acum își varsă veninul pe alții. Nu știu să zâmbească, în schimb pot să se bucure sincer atunci când îți merge rău. Acești oameni sunt incurabili – mi-i foarte milă de ei, dar nu-mi rămâne decât să-i evit. Sunt prea contagioși.

Ca să nu fim ca aceste persoane, trebuie să știm că la vise nu se renunță. Niciodată! Dar visele nu se visează pur și simplu. Stăteam odată în Cișmigiu și am văzut cum un porumbel curtează femelele. Își umfla gușa și penele din jurul capului, și așa cum era el, umflat în pene, le dădea târcoale. Aripile răsfirate le târâia după el și țopăia în ritm de flamenco, dar nu a avut succes. A fost ignorat. El nu a renunțat. A mers la altele, apoi iar la altele. Nu știu dacă asta se cheamă încăpățânare sau perseverență. Știu doar că a obținut atenția pe care o dorea.

Acest lucru deseori ne lipsește nouă – perseverența. Nu ne reușește din prima și ne supărăm. Nu mai încercăm, ne plictisimși renunțăm. Iar în jurul nostru apare o mocirlă, care mai apoi se transformă în mlaștină și ne îneacă. Aceasta este rutina.

Atunci când ceva sau cineva nu ne mai produce satisfacție, pur și simplu trebuie să punem punct. Nu văd rostul să stai lângă un om dacă nu îl mai iubești sau să faci un lucru, dacă te plictisește. Obișnuința nu este un argument. Nu cred că e bine să avem prieteni pentru care optimismul este străin, chiar dacă îi cunoaștem de multă vreme. Trebuie să renunțăm la acești oameni ursuzi, care nu știu să se realizeze și ne descurajează și pe noi. Nici aici obișnuința nu este un argument. 

Întotdeauna este dificil să renunți la ceva, dar și mai greu e să începi un drum nou. Necunoscutul îți dă fiori, în schimb, tot ce este nou e atât de frumos și atât de… intrigant. Te mobilizează. Sunt noi încercări, noi senzații. Noi aripi cu care poți atinge noi orizonturi.