E primăvară. Vedem mămici cu copiii lor pe străzi și în parcuri. Unii se ceartă, alții se joacă. Copiii au nevoie de părinți și de dragostea lor la orice vârstă, în orice anotimp, dar relația dintre aceștia nu este întotdeauna simplă. Avem mereu mustrări de conștiință – fie pentru că am spus ceva prea dur, fie că am nu am spus ceva important. Psihologul Rodica Rudei ne explică care sunt mecanismele unei bune relații părinte-copil și cum putem deveni mai apropiați, fără a ne știrbi din autoritate.

– Când se dezvoltă conflictul dintre părinți și copii și de ce apare acesta?
– Conflictul dintre părinți și copii este cel mai pronunțat la vârsta adolescentină, dar neînțelegerile există de la bun început. Atunci când, la un an, bebelușul are acea criză de independență și vrea să le facă pe toate singur. Apoi, urmează perioada când copilul vrea să le încerce pe toate, însă perioada adolescentină e cea mai dificilă, pentru că atunci copiii devin de neînțeles.

Explicația este simplă. Micul om se transformă. Schimbările hormonale, fiziologice, determină intensificarea crizei de identitate, iar adolescentul se caută pe sine. Evident că părintele observă toate aceste lucruri și se implică nemijlocit în viața copilului, iar aceasta duce la discuții controversate, neînțelegeri și certuri.

– Bănuiesc însă că există o motivație în spatele acestor conflicte. Care este partea pozitivă a acestei perioade dificile, dacă există în general așa ceva?
– Vreau să evidențiez anume această parte a lucrurilor. Conflictele despre care vorbim nu se extind pe un termen îndelungat, ci sunt tipice pentru acestă perioadă de tranziție – care nu e altceva decât progresul în viața unui copil. Iată de ce o criză adolescentină nu e o problemă, e o stare normală pentru un om în proces de consolidare a propriei personalități. Un părinte trebuie să cunoască aceste subtilități.

– Expresia „pe vremea mea…” o cunoaștem cu toții. Cum să nu ajungem la ceartă din cauza acestei comparații ascunse?
– Această comparație trebuie argumentată. Pentru că altfel, impunem conceptul că generația de azi este mai puțin instruită sau educată decât generația care a fost odată, ceea ce copii percep drept o înjosire, o umilire. Ar trebui ca părintele să vină cu o explicație detaliată, iar copilul să cadă de acord cu ceea ce spune mama sau tatăl său și să interpreteze comparația ca pe o lecție de viață sau un sfat și nicidecum o înjosire sau subestimare.

– Metodele autoritare și severe sunt eficiente dacă ne punem scopul să disciplinăm și să responsabilizăm copilul?
– După mine, a disciplina copilul nu înseamnă a fi rău sau autoritar cu el. Copilul și așa simte că părintele lui este puternic. Autoritatea trebuie să se definească prin atitudine, toleranță și dragoste necondiționată. Nu e acceptabil să-i spunem: „Te iubesc pentru că tu faci asta sau asta”, ci pur și simplu pentru faptul că copiii există în viața părinților.

Dacă am întreba părinții cât de des le spun copiilor lor că îi iubesc, o să găsim cazuri când răspunsul va fi „niciodată”. Și cauza e faptul că părinții noștri au fost educați prin metode foarte severe. Sentimentul de dragoste nu se făcea cunoscut, existau foarte multe tabu-uri, limite.

Astăzi, instituția familiei își modifică în mod expres profilul și funcțiile. Un părinte tânăr este mult mai deschis cu piciul lui, iar copilul este mult mai revoltat și mai independent, astfel încât observăm o gamă largă de reacții, de la acțiuni de trântire a ușii până la exemple mai dramatice.

– Ce efect are critica pentru un copil, îl poate face să tindă mereu să devină mai bun?
– Atunci când vorbim despre educația și disciplina copilului, vorbim și despre capacitatea de a-l aprecia după merit, pentru că fiecare din noi are nevoie să fie apreciat, mai ales de familie. Aprecierea nu înseamnă laudă pe gratis. Chiar dacă copilul nu cerșește aprecierea, inconștient, el așteaptă asta.

Multe mămici au tendința de a critica, de a fi ca un jandarm. Cu o astfel de mamă e greu să colaborezi, însă nu este imposibil. Multe talente din diferite domenii au avut astfel de părinți autoritari, care își criticau copii.

Însă mai mulți specialiști din științele educației și psihologie afirmă că lauda este indispensabilă, pentru că îi dă copilului un val de încredere, un „bonus” sub formă de dragoste, care ar fi ca o sămânță a reușitei. Așa se crează și imaginea, și respectul de sine, care sunt într-o conexiune foarte strânsă între ele. Și dacă copilul nu are parte de acestă considerație, atunci el are mult mai puține șanse de izbândă. Pentru că dacă mama lui îi repetă periodic că acesta nu e bun la ceva, atunci copilul crede cu adevărat că așa e.

– Foarte mulți moldoveni pleacă să muncească peste hotare. Cum se reflectă asupra psihicului și viitorului unui copil absenteismul părinților? 
– Copii care rămân acasă singuri sunt numiți generația cu cheiță la gât: sărmanul copil își pune cheia la gât, pentru că el este stăpânul casei. E adevărat că sunt copii, chiar dacă puțini, care reușesc să depășească cu succes acest test de maturitate și devin oameni mari în adevăratul sens al cuvântului. Însă marea majoritate, din lipsă de afecțiune parentală, cresc cu sentimentul abandonului, le este frică de propria umbră, au foarte multe complexe, dependențe și nu sunt inventivi, creativi.

Dar asta e situația reală. Părinții sunt obligați să plece, iată de ce cred că un mare rol în astfel de cazuri ar trebui să îl aibă învățătorii, psihologii din școală (care adesea lipsesc) și persoanele ce îngrijesc copiii rămași singuri acasă. Și aici, le recomand acestora, dar și părinților, cartea „Atenția” pentru cei care au grijă de acești copii.

– De ce este atât de greu să fii prieten cu propriul copil și la ce vârstă ar trebui să apară acestă relație?
– A fi prieten cu copilul tău nu este niciodată prea devreme sau prea târziu. Iată de ce se recomandă ca primele tentative de împrietenire cu copilul să se facă chiar în perioada când acesta se află în burtica mamei. Atunci când copilul este mic, mama trebuie să-i explice cauzele a tot ce se întâmplă, să vorbească cu el.

Prietenia are nevoie de durată, de dovezi, de dragoste, de încredere, iar asta vine cu anii, însă temelia se pune în copilărie. Atunci când copilul abia percepe ce se întâmplă în jurul lui, el simte dacă persoanele ce îl înconjoară sunt de încredere sau nu. Și dacă mama e ocupată, tatăl e la serviciu, iar el rămîne cu o dădacă, atunci micuțului îi este foarte greu să înțeleagă cine îi este prieten și ce relație poate avea el cu părinții care sunt absenți.

Dacă acestă conexiune nu există din copilărie, atunci e foarte dificil să o faci mai târziu. Dar nu este imposibil. Copilul simte când este iubit, când îi ești aproape și orice s-ar întâmpla, el trebuie să știe că îl vei accepta, chiar dacă îl vei dojeni, sau îl vei certa. Zic asta pentru că foarte mulți copii au o mare frică de părinții lor, situație care poate duce spre fapte grave, fatale și ireversibile. Expresiile folosite de părinți „Nu te mai primesc acasă” sau „Nu știu ce am sa-ți fac” le amplifică această frică.

– Vorbiți de cazuri fatale. Foarte multe tendințe suicidale sunt afișate public, pe rețele de socializare. Care ar putea fi cauzele și ce să facem când vedem pe cineva apropiat în asemenea situație?
– Foarte mulți tineri își fac publică durerea lor, pentru a atrage atenția în mod demonstrativ, pentru a protesta, a alarma și a-i informa pe cei apropiați despre disperarea lor.

Tentativele de suicid nu însemană neapărat că acești tineri vor să plece din viață. Majoritatea celor care își pun capăt zilelor nu vor să plece din viață, ei vor să fugă de durere și de greutatea psihică care îi sufocă, pentru că nu pot face față lucrurilor.

Spre marele meu regret, cazurile de suicid în rândul tinerilor se multiplică. E o mare tragedie când adulții sesizează din timp aceste tendințe, dar nu întreprind nimic ca să ajute acești tineri. Și dacă suntem martorii virtuali ai unui astfel de apel, este indispensabil să luăm o atitudine.

– Ce trebuie să facă un părinte pentru ca să nu ajungă într-o astfel de situație?
– Dacă aș spune „să-l iubească cu adevărat”, atunci voi avea foarte multe reproșuri din partea părinților care mi-ar răspunde „Păi cum nu-l iubesc? Tot ce fac eu e pentru el”. Atunci, eu ajustez afirmația mea: „Să-l iubești cu adevărat și să-i vorbești despre asta, să comunici cu el, să fii atent și să-i fii alături”.

E foarte important să fii prezent în viața copilului, dar nu ca observator, ci să trăiești în pas cu el, să fii empatic. Dacă ai să îi spui că ai avut și tu aceleași probleme, ai dat-o și tu în bară, atunci el nu se va simți singur. Vorbește cu copilul tău, spune-i asta, fii sincer. Dacă tu o să-i spui tainele tale, fricile tale, el o să-ți răspundă cu aceeași monedă.

Iată de e important să deschizi toate parantezele și să te dezbraci, metaforic vorbind. Dar s-o faci la timpul potrivit, în funcție de vârsta copilului, pentru că nu îi vei spune la vârsta de 5 ani despre eșecuri amoroase.

Copii au tentativa de a face din mama și tata niște eroi în viață, chiar dacă ei neagă acest lucru. Fetițele. de exemplu, vor să semene cu mama și caută acel bărbat care să semene cu tata. Băieții tind să fie ca și tata, dar caută fete care să aibă calitățile mamei. Excepții sunt cazurile când tatăl și mama sunt alcoolici sau promovează alte nonvalori.

În sfârșit, îi îndemn pe părinți să fie foarte deschiși cu copii lor. În acest mod, o relație de prietenie se va lega cu siguranță.

Mai multe sfaturi practice pentru părinții care vor să devină prieteni cu copiii lor găsiți aici.

Distribuie articolul: