La 23 de ani, Ina Cernei vrea să creadă că visul ei de a obţine studii muzicale va deveni realitate. Până acum încercările de a face muzică au eşuat de fiecare dată, în clipa în care profesorii aflau de dizabilitatea ei vizuală. Întrucât nu a găsit nicio posibilitate de studiere a muzicii, Ina s-a făcut maseză, dar nici aici problemele tinerei nu s-au terminat. Angajatorii refuzau să o ia la serviciu, motivând că nu va face faţă serviciului. Ina, ai avut mai multe tentative să te înscrii la studii. Cu ce s-au soldat încercările tale?
Exact, am vrut să învăţ la o şcoală de muzică din Bălţi, dar m-au refuzat. Argumentul comisiei a fost că nu există profesori specializaţi în domeniu, că ei nu ştiu cum să predea persoanelor cu dizabilităţi vizuale, că n-au mai avut asemenea cazuri şi nu cunosc cum să procedeze. Totuşi, am lăsat un număr de telefon, în speranţă că se va schimba ceva, dar aşa şi nu m-au contactat.

Apoi am venit la Chişinău şi am depus actele la jurnalism la Universitatea de Stat din Moldova. De data aceasta am fost acceptată, chiar am fost înmatriculată la studii bugetare, dar m-am ciocnit de o altă problemă. Profesorii nu erau informaţi despre situaţia mea, nu mi-au venit în întâmpinare şi n-am reuşit să rezist. Dacă mergeam, în pauze, să le explic că nu văd şi nu pot să susţin testele în scris, în schimb, pot răspunde oral, auzeam o singură replică: „Nu e problema mea, acestea sunt cerinţele”.

Am studiat două săptămâni, am văzut că n-am să rezist şi am fost nevoită să plec. Apoi am încercat să intru la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, dar şi acolo răspunsul a fost categoric – nu. Nu există profesori instruiţi pentru astfel de situaţii, nu au tehnici speciale de predare şi am fost refuzată încă o dată.

Până la urmă, în ce domeniu te-ai reorientat, unde ai reuşit să înveţi şi să obţii o profesie?
N-am renunţat la muzică (zâmbeşte). Am făcut ore particulare de canto şi vreau să învăţ să cânt la chitară. De fapt, visul meu este să devin solistă. Îmi dau însă bine seamă că trebuie să studiez, să am cunoştinţe, pe care, din păcate, nu le pot încă obţine. Talentul este talent, dar sunt necesare şi cunoştinţe.

Totodată, am învăţat să fac masaj, din asta trăiesc acum. Am reuşit să-mi fac câţiva clienţi şi lucrez acasă. Am ales masajul, pentru că n-am avut altă alternativă şi îmi trebuie resurse financiare ca să mă întreţin.

Lucrezi acasă, pentru că asta ţi-ai dorit sau iarăşi este vorba de circumstanţele impuse?
Am încercat să-mi găsesc de lucru la saloane de frumuseţe, la săli de fitness, dar fără niciun rezultat. Timp de trei luni, am căutat intensiv un loc de muncă, însă aşa şi nu am găsit nimic. Angajatorilor le spuneam din start la telefon despre dizabilitatea mea, ca să nu merg până acolo şi să-mi zică că nu mă acceptă. Când le vorbeam despre situaţia mea, îmi răspundeau imediat că vor lua legătura cu mine şi cu aceasta se termina totul.

Nimeni nu mi-a dat vreo şansa, ca să vadă cum mă descurc, cum lucrez. Cel mai tare mă deranjează atitudinea oamenilor, faptul că suntem trataţi ca nişte neputincioşi. Şi inevitabil îmi pun întrebarea de ce mai avem dreptul la muncă, dacă nu ne putem angaja?

Totuşi ai reuşit să lucrezi acasă. Care este reacţia clienţilor, când te văd prima dată?
Cea mai mare problemă este lipsa de încredere. Când cineva se programează la masaj, nu le spun despre dizabilitatea mea. Nu văd rostul, îmi cunosc lucrul, ştiu că sunt o profesionistă. Totuşi, când mă văd, oamenii mă întreabă imediat: „Ai probleme cu vederea, ai să poţi să te descurci?”

În opinia ta, cum poate fi îmbunătăţită viaţa persoanelor cu dizabilitate vizuală din Republica Moldova?
În primul rând, să nu mai existe internate, toţi copii să înveţe în şcoala generală. Copiii cu dizabilităţi sunt la fel, doar că au nevoie de un pic mai multă atenţie. Totodată, copiii sănătoşi trebuie să ştie că există şi semeni care se confruntă cu anumite probleme de sănătate.

După ce am absolvit nouă clase la internatul din Bălţi, am avut o stare de şoc. Lumea nu mă înţelegea, nu ştiam cum să procedez. Eram respinsă şi nu realizam din ce cauză. Noi, persoanele cu dizabilităţi, am fost izolate, s-a instituit internatul – învăţam, locuiam şi nu ne vedea nimeni. Când am ieşit de acolo, am înţeles că lumea ne priveşte de parcă nu suntem şi noi oameni.

În oraş trebuie să existe mai multe semafoare speciale pentru nevăzători, acum sunt foarte puţine. O altă problemă este transportul public. Nu ne putem deplasa singuri, pentru că nu vedem numărul la troleibuz, maxi taxi. Însă cea mai mare problemă sunt oamenii. Cel mai tare doare lipsa de încredere şi faptul că te tratează ca pe un neputincios.
Ce îţi doreşti pe viitor ?

Vreau să fac studii muzicale şi să devin solistă. Acesta este visul meu. Vreau să cânt într-un ansamblu, într-un restaurant, cafenea… undeva. Vreau să am un serviciu care să-mi placă şi din care să mă pot întreţine.

Notă: Conform datelor Societăţii Orbilor, în Republica Moldova locuiesc peste 9 mii de persoane nevăzătoare şi doar 3% dintre ele au un loc de muncă. Menţionăm că, la 30 martie 2007, RM a semnat Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi adoptată de Adunarea Generală ONU. Acest act obligă statele membre să promoveze şi să protejeze drepturile persoanelor cu nevoi speciale.

Acest interviu este realizat de Centrul de Informare in domeniul Drepturilor Omului, cu sprijinul Programului Egalitate şi Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova. Opiniile exprimate aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia Fundaţiei

Distribuie articolul: