Pe Amy Purdy o cunoaște întreg continentul nord-american. La numai 19 ani, nu a cedat în fața unei meningite bacteriene care i-a răpit picioarele de la genunchi în jos, splina, rinichii și auzul cu urechea stângă. Și cum visul de a face snowboarding i-a fost mai mare decât dorința de a ceda, eroina a primit un rinichi din partea tatălui, și-a construit o pereche de picioare adaptabile scândurii de snowboarding și și-a îndeplinit aspirațiile. Acum are 37 de ani, trăiește o căsnicie fericită alături de un snowboarder, este autoare de cărți și speaker motivațional. Discursul de mai jos îi aparține ei și a fost rostit în 2011, la TED Talks.

1Dacă viața ta ar fi o carte și tu ai fi autorul, cum ai vrea să se desfășoare povestea ta? Asta e întrebarea care mi-a schimbat viața pentru totdeauna.

Crescând în fierbintele deșert din Las Vegas, tot ce îmi doream era să fiu liberă. Visam cu ochii deschiși să călătoresc prin lume, trăind într-un loc unde ninge, și îmi imaginam toate poveștile pe care urma să le spun. La vârsta de 19 ani, următoarea zi după ce am absolvit liceul, m-am mutat într-un loc unde ningea și am devenit maseuză terapeut. Pentru această slujbă, tot de ce aveam nevoie erau mâinile mele și masa de masaj lângă mine și aș fi putut merge oriunde. Pentru prima data în viața mea, mă simțeam liberă, independentă și în control total asupra vieții mele.

Asta până când viața mea a luat o întorsătură. Am plecat de la muncă într-o zi cu ceva ce părea a fi o gripă și în mai puțin de 24 de ore eram la spital, ținută în viață cu ajutorul aparatelor și cu șansă de supraviețuire mai mică de 2%. Abia peste câteva zile, pe când zăceam în comă, doctorii m-au diagnosticat cu meningită bacteriană – o infecție sangvină ce putea fi prevenită cu un vaccin.

Pe durata a două luni și jumătate, mi-am pierdut splina, rinichii, auzul cu urechea stângă și ambele picioare mai jos de genunchi. Când părinții m-au scos din spital în scaunul cu rotile, mă simțeam ca și cum fusesem reasamblată bucată cu bucată ca o păpușă mozaic.

17077042_167320883775690_5753758551608655872_nCredeam că ce-i mai rău se terminase, până când mi-am văzut picioarele pentru prima dată. Gambele erau bucăți groase de metal cu țevi înșurubate la glezne și un picior din cauciuc galben, cu o linie de cauciuc trasată de la degetul mare la gleznă, asemănătoare unei vene. Nu știam la ce să mă aștept, dar nu mă așteptam la asta. Cu mama lângă mine și cu ochii plini de lacrimi, m-am sprijinit pe acele picioare grosolane și m-am ridicat. Erau atât de dureroase și restrictive, încât tot ce puteam gândi era cum voi putea călători în jurul lumii cu astea? Cum aș fi putut vreodată trăi acea viață plină de aventuri și povești cum mi-am dorit dintotdeauna? Și cum puteam să mai practic snowboard din nou?

În acea zi, am mers acasă, m-am târât în pat și așa a arătat viața mea următoarele câteva luni: leșinată, fugind de realitate, cu picioarele odihnindu-se lângă mineEram total devastată psihic și fizic.Dar știam că pentru a merge înainte, trebuia să scap de vechea Amy și să învăț s-o accept pe noua Amy. Și atunci mi-am dat seama că nu mai trebuia să fiu de 1 metru 54. Puteam fi cât de înaltă voiam! Sau cât de scundă voiam, depinzând cu cine mă întâlneam. Și dacă aș mai fi practicat snowboard, picioarele nu mi-ar mai fi înghețat. Și cel mai bine, mă gândeam, era că îmi pot face picioarele de dimensiunea tuturor pantofilor care erau la reducere. Și asta am făcut! Deci erau și avantaje.

16583213_1883961428503153_8084388315303772160_n

16788645_1653840048250719_317545937423564800_nÎn acest moment, mi-am pus acea întrebare definitorie: dacă viața mea ar fi o carte și eu aș fi autorul, cum aș vrea să se desfășoare povestea? Și am început să visez cu ochii deschiși. Visam ca atunci când eram mică și mă imaginam pășind grațios, ajutând alți oameni în călătoria mea și făcând snowboard din nou. Și nu mă vedeam pur și simplu sculptând într-un munte de praf, ci o puteam simți. Simțeam vântul pe față și bătăile nebunești alte inimii ca și cum se întâmpla chiar în acel moment. Și atunci a început un nou capitol din viața mea.

Patru luni mai târziu eram din nou pe snowboard, chiar dacă lucrurile nu s-au desfășurat cum m-aș fi așteptat: genunchii și gleznele nu se îndoiau, și la un moment dat am traumatizat toți schiorii din telescaun când am căzut și picioarele mele, încă prinse în placa de snowboard, au zburat în jos la vale, cu mine rămasă în vârf. Eram șocată, la fel ca toți ceilalți, și eram atât de descurajată, dar știam că dacă aș găsi perechea perfectă de picioare, aș putea să fac asta din nou.

15253287_1678556605788155_4922991316830257152_nȘi atunci am învățat că limitele și obstacolele noastre pot face doar două lucruri: primul, să ne oprească pe drumul nostru sau al doilea, să ne forțeze să fim creativi. Am făcut un an de cercetare și tot nu puteam decide ce picioare să folosesc, nu puteam găsi resurse care să mă ajute. Așa că m-am hotărât să-mi fac singură o pereche.

Împreună cu fabricantul picioarelor, am combinat părți diferite și am făcut o pereche de picioare în care să pot face snowboard. După cum vedeți, șuruburi ruginite, cauciuc, lemn și bandă adezivă roz. Și da, îmi pot schimba oja. Aceste picioare și cel mai bun cadou la 21 de ani pe care îl puteam primi – un rinichi nou de la tatăl meu, mi-au permis să-mi urmez din nou visurile.

Am început să fac snowboard, apoi am mers înapoi la muncă, apoi înapoi la școală. Iar în 2005 am cofondat o organizație non-profit pentru tineri cu dizabilități fizice, pentru a putea participa la sporturi de acțiune. De aici am avut ocazia să merg în Africa de Sud, unde am pus încălțăminte în picioarele a mii de copii, ca să poată merge la școală. Apoi am câștigat consecutiv două medalii de aur care m-au făcut cea mai bine clasată femeie snowboarder din lume.

Când mi-am pierdut picioarele, nu știam la ce să mă aștept.Dar dacă mă întrebați astăzi dacă aș vrea să-mi schimb situația, aș fi nevoită să spun nu.

Dacă picioarele mele nu m-au dezavantajat, atunci cu siguranță m-au ajutat. M-au forțat să mă bazez pe imaginația mea și să cred în posibilități, iar de asta cred că imaginația noastră poate fi un instrument pentru a depăși granițe, pentru că în mințile noastre putem face orice și putem fi orice.

Credința în visuri și înfruntarea temerilor sunt cele ce ne permit să ne trăim viața dincolo de limite. Și dacă azi se vorbește despre inovație fără limite, trebuie să spun că în viața mea, inovația a fost posibilă datorită limitelor mele. Am învățat că limitele sunt acolo unde se termină realitatea, dar tot acolo unde imaginația și povestea încep.

Gândul cu care aș vrea să vă provoc astăzi:poate în loc să considerăm obstacolele și limitele drept ceva negativ sau rău, putem să le considerăm binecuvântări, daruri frumoase care să ne aprindă imaginația să ne ajute să mergem mai departe decât credeam vreodată. Nu e despre depășirea de limite. E vorba de sărit de pe ele și de văzut în ce locuri minunate ne pot aduce. Mulțumesc!”, spune Amy, în discursul său legendar. 

Foto: Instagram

Distribuie articolul: