Cum în editorialul precedent se pare că am pus degetul pe rană, astăzi voi dedica rândurile ce urmează unei discuții despre normalitate.

Pentru că am promis să vin cu unele detalii (picante, cum altfel?) care să argumenteze exemplele pe care le-am dat anterior (pentru unii din afară cred că au sunat cumva exagerat și gratuit) și care să tempereze cheful de polemică inutilă a celor iritați de adevărurile dureroase.

(Există o asemenea categorie, sau mai curând valoare de adevăr, cum sunt adevărurile dureroase. Nu e rar să vezi în viață cum o singură situație de conflict poate se dezlega în două, trei sau mai multe lumi paralele, în care fiecare participant are adevărul său. Dar astea ar fi, cum zicea bine un actor american, niște versiuni ale adevărului. în rest, adevărul poate fi de două feluri: curat sau dureros.)

Cât privește adevărurile de la Moldova 1, acestea sunt pe bună dreptate dureroase, așa încât s-ar putea să fie mai simplu să le înțelegem dacă le raportăm pur și simplu la normalitate.

Așadar, e adevărat că jurnaliștii Televiziunii Publice au reputația de a prezenta lucrurile în lumină deformată? Adevărat. E dureros? Da. E normal să fie așa? Nu.

E adevărat că aceiași jurnaliști au foarte puțină credibilitate în fața publicului? Da, e adevărat, e dureros și nu, nu e normal.

E adevărat că o parte din public nu știe că s-a produs o schimbare la postul național de televiziune? Și că altă parte din public nici până acum nu poate înțelege cum de a fost posibilă, totuși, această schimbare?

Ei, din aceștia din urmă fac și eu parte. Poate părea contradictoriu, dar cum să nu mă mir de rezultatele (deși insuficiente, zic unii) pe care au reușit să le aducă cele două femei-manager de la Moldova 1 – Angela Sârbu și Liliana Vițu – cărora era cât pe ce să le zic voluntare…

Rezultatele săpării de castele din nisip uscat: training-uri pentru jurnaliști, pentru prezentatoare și cameramani, proiecte pentru reutilare tehnică completă, schimb de experiență cu jurnaliști de la Televiziunea Română și de la cea Germană, training cu jurnaliști de la Deutsche Welle… Astea-s doar cele de care am auzit, fără să cunosc din prima sursă.

De ce mă mir? Păi cum să nu te miri, dragă, dacă după 20 de ani de la plecarea în lumea celor drepți a jurnalismului unional, e încă vie practica unor reprezentanți IPNA de a merge în localitate pentru un reportaj și, trecând pe lângă o fabrică notorie din localitate, să tragă pe dreapta, să umfle „cireașa” în biroul directorului cu niscaiva produs local, iar portbagajul mașinii — cu alte produse locale…

Cum să alergi tu la organizatori după niște produse distribuite gratis pentru participanții la o manifestare, când ai venit de fapt să filmezi un material despre acea manifestare? Sau să te dai în vânt după mesele cu gustări puse de partidele care te cheamă la conferință de presă? Sau să lipești „gheorghievskaia lentocika” de parbrizul mașinii Moldova 1 și să te faci că plouă.

Uite așa ajungem la deturnarea cursului firesc a lucrurilor, iar discursul jurnalistic nu mai are nimic în comun cu normele morale sau cu deontologia. De aici, mințile deformate și tot restul la pachet, iar noi ne întrebăm: cum s-a ajuns aici?

Ah!, dar avem justificare, avem salarii mici, și trebuie să ne hrănim cumva familia, și ce știi tu dragă despre viață, când noi am trecut prin atâtea în acești (zeci de) ani…

înțeleg perfect. Dar poate că tocmai n-ar fi trebuit să accepte și să îndure atâtea. Poate că anume acest detaliu al portretului unui gigant media, care este Moldova 1, ar trebui recalculat.

 

PS: nu mai continui cu soluțiile, pentru că și așa probabil am epuizat tot stocul de interes pe care îl are publicul pentru acest subiect.

PPS: chiar înainte de a publica acest material, am aflat că au ajuns la ei primele 3 camere ultra-performante, lăsându-i plini de uimire pe operatori…

Distribuie articolul: