Piaţa de vechituri din apropierea Gării Feroviare adună lucruri vechi şi destine asemănătoare. Aici stau mai mult femei – acele femei pe care politicienii nu se obosesc să le felicite de 8 martie, iar ochiul public preferă să le ignore… În ciuda st

„Important e să nu avem datorii”

Lucrurile şi oamenii par de aceeaşi „vechime” şi aceeaşi culoare. Predomină cenuşiul. încercând să se încălzească, cei care vând se mişcă de pe un picior pe altul. Una dintre ele, Nina Ştefan, este văduvă și trăiește dintr-o pensie de invaliditate de 500 de lei, care nu-i ajunge nici să achite facturile.

Femeia locuieşte în cămin împreună cu cei doi copii ai săi. Fiica Ninei îşi face studiile la masterat pe contract, iar fiul ei lucrează. Salariul lui însă este prea mic pentru a întreține trei persoane.

„De vreo zece ani stau pe piaţă, mărturiseşte Nina. Scot la vânzare veselă, suvenire primite în tinereţe, haine care ne sunt mici. Fac şi eu câţiva bănuţi. Cel mai important e să nu avem datorii,” crede Nina.

Camera în care locuiește necesită reparaţie. Nina spune că atunci când ai casa ta, poţi să decizi singur dacă vei face reparaţie sau nu, dar în cămin există reguli pe care trebuie să le urmezi: „Trebuie să faci ce ţi se spune, în caz contrar, te dau afară.”

Copiii au învăţat de la mama lor că trebuie să muncească din greu pentru a supravieţui. Nina spune că fiica ei, deşi învaţă, în timpul liber încearcă să-și găsească ceva de lucru, să facă şi ea nişte bani. „Copiii mei au crescut mari deja, dar ei nu ştiu ce-nseamnă mare sau odihnă. Fiul meu îmi spune că e călit, deoarece ştie ce-nseamnă lucrul şi la ger, şi-n ploaie, şi pe secetă», adaugă Nina.

„Am scos tot ce-am avut”

Cazane, cărţi roase, bijuterii, haine, căţeluşi de pluş – sunt doar câteva lucruri care pot fi găsite în această piaţă. întinse cu grijă pe marginea străzii, fiecare din aceste obiecte îşi caută un nou stăpân.

Ochii trişti ai foștilor proprietari privesc în căutarea unui cumpărător. „Nimeni nu are nevoie de hainele noastre. Oamenii se tem să nu „cumpere” şi vreo boală împreună cu haina”, spune necăjită una dintre ele, pe nume Larisa.

Acum doi ani, soţul ei a decedat şi a rămas doar cu nepotul, care este în clasa a XII-a. „Părinţii s-au recăsătorit și acum au familiile lor, spune Larisa. Aşa că l-am luat eu. Trăim în doi, ne înţelegem bine, ne ajutăm.”

în prezent, Larisa Cropanţev este pensionară, cu un venit de 830 de lei lunar. „Când a murit soţul, am epuizat toate resursele. Apoi, am venit aici şi am început să vând lucrurile din casă agonisite de-o viaţă. Mai întâi, am vândut fierăriile soţului, apoi suvenirele, hainele, cristalul. Am predat la casa de amanet chiar şi inelul de logodnă şi i-am cumpărat nepotului cizme pentru iarnă.”

Acum câteva zile, Larisa a ieşit din spital, unde fusese internată pentru că răcise la piaţă. Totuşi, din moment ce nu are altă soluţie, ea a revenit în rândurile celor de aici.

„Vând pentru o bucată de pâine”

Liuba Potehin a cunoscut nevoile vieţii încă din copilărie. în clasa a VI-a şi-a pierdut mama. „în acel moment, totul s-a schimbat, îşi aminteşte Liuba. Am crescut într-o singură clipă. Tatăl meu a suportat foarte greu moartea mamei. Unica lui alinare a fost cititul. Când avea o clipă liberă, citea”, își amintește femeia.

Acum un an, tatăl ei s-a îmbolnăvit și se află la evidenţă la Centrul de psihiatrie. Medicii spun că starea lui este cauzată de vârstă. I se prescriu medicamente, însă ele nu întotdeauna au efectul scontat: uneori strigă, pleacă într-o direcţie necunoscută.

„Data trecută l-am găsit la Bălţi. Două săptămâni n-am ştiut nimic despre el. Credeam că o să înnebunesc, mărturiseşte Liuba. Nu ştiam ce să fac. M-am adresat la televiziune şi, în sfârşit, l-au găsit. îmi este foarte greu, dar e tatăl meu, nu-l pot părăsi.”

Pentru că are nevoie de îngrijiri permanente, nu poate fi lăsat singur. „Poate să-mi incendieze casa fără să ştie ce face,” spune Liuba. Unica soluţie a femeii fost să-şi lase serviciul şi să stea cu el acasă.

însă pensia tatălui este de doar 800 de lei. Aşa a ajuns şi Liuba în rândurile celor de la piaţa de vechituri. în timpul săptămânii stă acasă cu tatăl, iar sâmbăta şi duminica îşi lasă fiica să stea cu el şi se duce să vândă câte ceva pentru o bucată de pâine.

Copiii trebuie să viseze

„Când eram copil, îmi plăcea foarte mult să recit. Mă ascundeam printre copaci şi-mi închipiuam că sunt în faţa scenei. Uite-aşa vis am avut, dar s-a spulberat totul, de parcă nici n-a fost.”

Liuba încearcă să-şi mai aducă aminte ceva din copilărie, dar nu reuşeşte. Nevoile au şters cele mai frumoase clipe ale vieţii. Se uită trist la odaia pustie, încetul cu încetul scoate la vânzare tot ce are în casă, gândindu-se ce va vinde mâine.

Acum însă luptă pentru fiica ei, Alina, care este în clasa a XII-a şi, în acelaşi timp, este absolventă a Şcolii de Arte, unde studiază pictura.

Şefa secţiei Arte Plastice, Olga Roşca, susţine că Alina este o fată foarte talentată şi muncitoare. „Avem la şcoală doar doi-trei copii care să muncească atât de mult”, menţionează Olga Roşca. LucrărileAlinei au foat prezentate la diferite expoziţii atât în ţară, cât şi peste hotare, în Slovenia și Macedonia.

Deşi Alina este talentată, lipsa resurselor financiare poate deveni un mare obstacol pentru viitorul acestei fete. Ea îşi doreşte mult să studieze la Academia de Arte Plastice, însă cheltuielile ar fi prea mari. în susţinerea Alinei, profesoara ei şi galeria M-Art au decis să organizeze expoziţia lucrărilor sale în incinta bibliotecii „M. V. Lomonosov”, pe 1 iunie 2011, de Ziua Internaţională a Ocrotirii Copilului.

Până atunci însă, Liuba va ieși în continuare la piața de vechituri, alături de alți 50 de oameni, ca să încerce să vândă câte ceva. Ar vrea ca fiica ei să poată face pictură. „Copiii trebuie să viseze, aşa viaţa pare mai uşoară”, crede femeia. 

Distribuie articolul: