Noi, cei plecați peste hotare, adică migranții moldoveni, ne-am tot săturat să fim etichetați drept cei care au plecat, au uitat de copii, de casă, părinți. Noi, migranții, suntem învinuiți de faptul că, odată ajunși în Europa, nu ne pasă de cei rămași, de problemele țării și de viitorul acesteia. Cum că cei din străinătate nu vor să audă de baștină, nu se implică în viața politică de acolo ș.a.m.d. Mai permiteți-ne și nouă să fim patrioți, frați, surori, soții și mame. Căci de ceva vreme încoace, oricine nu are lacăt la gură își dă cu părerea despre problematica fenomenului migrației, despre copiii abandonați și casele pustii din satele Moldovei. De parcă nu de nevoie au plecat cu toții: profesori, medici, jurnaliști, țărani, mici întreprinzători… Oare nu aceste familii nu aveau un leu pentru pâine în anii 94 – 98, oare nu și-au continuat studiile pe la universități și s-au școlit în Europa copiii de emigranți datorită efortului părinților lor? Și acum e vina noastră că am plecat? Cam pentru ce ar fi rămas în R. Moldova o familie de tineri căsătoriți și cu copii? Pentru salariile de bugetari sau șmechereli gen „cine poate se descurcă”?

Nu, am plecat cu toții pentru familii, pentru copii, școală și casă, iar dacă la un moment dat „casa” s-a mutat în altă parte – la poalele munților din Rieti, la Verona, Como, Londra sau Lisabona – păi nu e vina celor care au plecat. Căci cu toții am plecat „de acasă” cu un singur gând: „să merg în Italia pentru un an de zile, să fac ceva bani”. Ei, și plecați am fost… Noi nu am plecat definitiv, căci ne întoarcem împreună cu familiile noastre, cu copii care vorbesc românește, ținem tradițiile, obiceiurile și probabil bisericile din străinătate sunt mult mai pline cu tineri decât cele de acasă…

Aș vrea să aflu totodată câți dintre basarabenii de acasă au făcut sute de kilometri doar ca să ajungă la cea mai apropiată secție de votare? Acasă au birourile electorale sub coaste și nu prea se înghesuiesc la ele în ziua alegerilor, preferă să decidă alții pentru viitorul lor. Nu am auzit ca în Moldova alegătorii să facă cozi de sute de metri sub ploaie torențială, sub ninsoare și vânt, doar pentru a-și putea da votul, nu am văzut pe nimeni să meargă la vot în straie naționale și cu tricolorul în mână, așa cum s-a făcut, de exemplu, în Italia.

Câți dintre moldovenii de acasă fac voluntariat, câți se implică în promovarea valorilor naționale după o săptămână de lucru greu, așa cum o fac moldovenii din întreaga lume implicați în activități de către sute de asociații? La Torino plânge lumea când picii cu un accent straniu, dar cu suflet și straduință îl recită pe Vieru, la Roma duminicile se cântă românește: colinde, rugăciuni, doine și Eminescu al lui Ion și Doina Aldea Teodorovici. Acasă, de griji, nevoi sau lipsă de oameni, s-au pustiit casele de cultură, s-au vândut, năruit și închis. Ba chiar am impresia că au emigrat împreună cu noi, în sălile acordate uneori gratuit sau contra plată de primăriile din Trento, Mestre, sau în sala oferită cu generozitate de către Academia di Romania la Roma. Au plecat oamenii, iar împreună cu ei, și cultura.

Odată trecut hotarul țării și gustată pâinea străinătății, tot ce este de-al casei, național, imn sau icoană, devine sfânt. Tot ce sună, respiră sau arată românește se împărtășește, se prețuiește și se admiră. Acest sentiment de patriotism se acutizează în străinătate, oamenii devin mai sensibili la aceste valori, iar ca recompensă primesc doar satisfacție personală.

Iată de ce, dragii mei conaționali, nu mai aruncați cu pietre în migranți, nu le mai numărați banii și păcatele, Moldova este a noastră a tuturor. La ziua de azi mulți dintre cei ce au proclamat Independența sau au votat limba de stat sunt la Iași, București, Montreal și în lumea întreagă. Credeți că au uitat de neam? Nu, ei au rămas la fel, dar totodată s-au rărit rândurile patrioților de acasă, au plecat în lumea celor drepți cei mai buni, s-au mai convertit unii, s-au liniștit alții. Am rămas cu ce am rămas, o țară fără conducător, mai bine zis cu racul, broasca și știuca la guvernare, o capitală cu tendința de a imita o periferie a Istanbulului și cu o perspectivă ulterioară de emigrare până la 2020 a altor 215 mii de persoane.
Această cifră trebuie să ne pună pe gânduri, și nu indentificarea vinovatului.

Distribuie articolul: