Numele ei este Frida Kahlo, o figură cult a contemporaneităţii. La 6 ani, o mutilează poliomielita. La 18 ani, un tramvai loveşte autobuzul în care călătoreşte şi o bară metalică îi străpunge pieptul, ieşindu-i prin vagin. Nimeni nu credea că va supravieţui. Şi când totuşi îşi revine, unica întrebare e: Cum să meargă mai departe?
Pentru ea, au existat numeroase modalităţi. Picta întinsă în pat, iar şevaletul era deseori susţinut de mama ei. Se ajuta de oglinzi. Avea o viaţă intensă, trecea prin diferite perioade de dependenţă, era bisexuală. Picturile ei îmbinau stilul culturii pop mexicane cu cel primitiv, precolumbian. 

Cum ar povesti o soră eclipsată încă din copilarie despre viaţa fascinantei si excentricei pictoriţe, Frida Kahlo? Cum ar arăta portretul Fridei realizat din cuvintele surorii ei, Cristina, internată într-o clinică de psihiatrie în urma unei depresii severe?
Numai felul în case se pune întrebarea deja te face să vrei să urmezi incursiunea autoarei într-o lume în care controversele vin de ambele părți, atât a naratoarei, cât și a figurii principale. Această carte este un exerciţiu de imaginaţie şi profunzime psihologică transformat într-un captivant roman. Cei familiarizaţi cu biografia Fridei îşi vor aminti însă de legătura dintre Cristina si pictorul Diego Rivera, marea iubire a pictoriţei.

Frida cea rebelă încă din copilărie, care îşi provoacă educatoarea antipatică. Frida – respinsă de colege din cauza originii ebraice, într-un Mexic aflat în plin avânt naţionalist. Frida întotdeauna îmbrăcată în haine tradiţionale. Frida-picior-de-lemn. Frida cea neruşinată si precoce. Frida cea necredincioasă. Frida cea furioasă. Frida care îşi pictează durerea. Frida care nu-i suportă pe admiratorii gringos (americani). Şi, în final, Frida cea iremediabil dependentă de marele Diego Rivera şi de corsetul care îi susţine coloana distrusă.

Iată un amplu potret literar al Fridei, născut tot din durerea exasperantă. Durerea, care de data aceasta nu îi aparţine pictoriţei ce se descătuşa frenetic pe pânză, ci mereu neglijatei Cristina Kahlo.
„Uneori am impresia că mi-am trăit îintreaga viaţă alături de Frida. Ea era cea care avea aventuri, ea era cea care trăia emoţii magnifice. Eu trăiam o viaţă second-hand, aşa cum purtam şi hainele vechi ale Fridei. (…) Uneori, chiar dacă sunt apropiate, surorile îşi trăiesc viaţa independent, fiecare urmându-şi propriul destin. Nu şi în cazul nostru. Adevărul era simplu, fără Frida, Cristi nu există.”

Spre deosebire de Cristina, a cărei neîmplinire este mută, Frida se destăinuie ostentativ prin mesajele creaţiei sale. Refuză orice încadrare într-un curent artistic, fiind profund dezamăgită de încercarea lui Andre Breton de a reliefa aspectele suprarealiste ale operei sale.
„Andre spune că sunt suprarealistă par excellence, chintesenţa suprarealismului. Crede că, dacă mă spintec şi îmi dezvălui durerea, am fost influenţată de doctrina lui prostească. Ce mi-a dat mie apa este tabloul care lui ii place cel mai mult. Consideră că este plin de simboluri ale naşterii şi ale vieţii, pe care le-am vazut în vis când, de fapt, eu aşa văd lucrurile plutind în lacul realităţii mele. Piciorul meu bolnav. Mama si Papa. Îndrăgostiţi şi cadavre. Schelete şi embrioni. Corpul meu. Chac Mool. Un zgârie-nori care iese dintr-un vulcan. Vechea mea rochie tehuana. Vegetaţie cu forme ciudate. Ceea ce nu inţeleg prostănacii ăştia este că noi, mexicanii, vedem lucrurile diferit (…) trecem de la lumea materială la cea imaterială aşa cum trece broasca de la apă la uscat.”

Nu că nu ştia ce făcea. Ştia, doar că nu-i păsa. Era aşa de nestăpânită şi excentrică. Regulile n-au însemnat niciodată nimic pentru ea. Sentimentele altora n-au contat niciodată şi considera că e bine să-i dai înainte, să faci ce vrei şi să nu dai doi bani pe ce cred alţii.

În același timp, considera viaţa altfel. Nu o masă de aer murdar, ci o boltă de safire fărâmiţate. Niciodată nu vedea ceea ce era de fapt. Pentru ea nimic nu era ceea ce era cu adevărat. Trăia în propria ei lume imaginară. Uneori era atât de tăioasă şi agresivă, încât reuşea să scoată la evidenţă tot ce era mai rău la cei din jur. Avea o imaginaţie atât de vie, încât probabil niciodată nu a fost capabilă să distingă realitatea de fantezie.
Dar, de fapt… Ce este real? Ştie careva din noi?

Această carte e perfectă pentru optimişti, pentru că se vor regăsi în voinţa arzătoare de a trăi a Fridei; e perfectă pentru sceptici, pentru că Frida oferă exemplul care poate da speranţă în ziua de mâine; e perfectă pentru romantici şi realişti.
E o carte care te revitalizează şi îţi dă încredere în propriile forţe. Exemplul Fridei te face atent la problemele şi aspiraţiile altora, tinzând la imaginea unui om care vibrează din adâncurile fiinţei sale la tot ceea ce e dramă omenească, durere şi nevoie.

Distribuie articolul: