E atât de ușor să urăști. E atât de ușor să fierbi toate resentimentele, toată ura, furia, apoi să le verși peste toți și toate.

E atât de ușor să urăști. E atât de ușor să dai voie acestui val să te înăbușe, să te înghită. Încearcă să-i ții piept, poți? Câtă putere îți trebuie?!

Nimic nu e mai crud, periculos și mai nesăbuit decât un om care urăște. Nimic nu schimonosește figura și sufletul unui om decât ura. Dar la ce bun să urăști, te ajută cu ceva?

Ura se aseamănă cu doi pereți, care se apropie, să te strivească. E o cangrenă care te transformă într-un hoit.

Cât de mult trebuie să te poți iubi și să iubești pe cei din jur ca să nu te lași mistuit de ură? Cât de urât poți fi, sufletește, încât să porți această zgură înăuntrul tău? Și câtă înțelepciune îți trebuie ca să poți doborî acest balaur?

Cât de ușor e să-i strigi cuiva te urăsc, dar cât de prudenți suntem atunci când trebuie să ne destăinuim că iubim. Suntem prudenți ca nu cumva cel de alături să-și dea seama că-l iubim, de parcă iubirea ar fi o rușine, un viciu…

Eu nu urăsc pe nimeni. Nici măcar pe cei care m-au rănit. Nu neg, uneori îmi vine să-i sugrum pe toți nesimțiții care îmi apar în cale, dar încerc, cu greu, să lupt cu această patimă. Și mă simt mai ușoară, mai curată. Iar atunci când ești bun ți se întâmplă doar lucruri bune și numai oameni buni te înconjoară.

În fiecare zi învăț cum să iubesc oamenii. În fiecare zi învăț cum să mă iubesc pe mine. În fiecare zi mă întreb cât de mult îmi reușește?

Distribuie articolul: