Băieții din Paralela 47 nu au principii sau valori sofisticate – ei sunt prieteni buni și au o mare dorință de a crea – aceasta îi unește și îi face să străbată paralele. Pentru a le aminti de copilărie, i-am invitat la o bătaie cu bulgări de zăpadă pe cel mai mare frig din capitală. Atmosfera s-a încins până către -47 de grade, ori cei cinci din Paralela 47 știu cum se “Arde” până în cele mai mici “Fragmente”.

Vă mai amintiți de primele încercări ale Paralelei în muzică? Când se întâmpla și cum ați decis că anume Paralela va fi?

Alecu: A fost demult, prin anii de liceu. Ne-am propus sa participăm la un festival dedicat creației lui Mihai Eminescu. Atunci a apărut și una dinte primele noastre piese, pe versurile poetului – „Atât de fragedă”. Denumirea pentru trupă nu am căutat-o mult. Primele repetiții aveau loc într-un cabinet de geografie.

Lucian: Pentru mine primele încercări au fost în anii de studenție. Țin minte prima repetiție în camera mea de cămin. Aveam pe atunci o clapă și o chitara, niște schițe așternute pe hârtie și multă dorință de a realiza ceva. Paralela a adus-o încă din liceu colegul Alecu, iar eu am îndrăgit această denumire din prima. Astfel că atunci când veni rândul botezului, nu am căutat prea mult prin englezisme și nu am inventat vre-un nou element chimic cum se obișnuia, ci am rămas la Paralela 47.

Cum reușiți să mențineți echipa, chiar dacă sunteți nevoieți să mai faceți câte un up-date?

Alecu: Suntem prieteni de foarte mult timp. Fiecare are un job pe lângă trupă, iar repetițiile sunt o formă placută și creativă de a petrece timpul liber.

Lucian: Din momentul în care am început să existăm, prin Paralela 47 s-au perindat foarte mulți instrumentiști, majoritatea cedând din cauze mai mult sau mai puțin personale. De fiecare dată când cineva pleca din colectiv, apăreau niște găuri enorme în procesul de creație, producere, promovare, iar revenirea la normal necesita timp, uneori ani de zile. De aceea, Paralela 47 în formula actuală este o echipă a compromiselor, mai ales că ne cunoaștem foarte bine, și ne unește pasiunea de a crea. Sperăm ca această formulă să fie cât mai longevivă!

Cine compune, cine e cu muza, cum cădeți de acord toți pe aceeași variantă?

Alecu: Fiecare are aportul său. Ideele sunt discutate și modelate la repetiții. De versuri mă ocup eu, muzica o aranjăm împreună. Uneori din prima versiune a unui cântec, nu rămâne mai nimic. Iar muzele sunt peste tot – în cărți, filme, artă sau în lucruri elementare. Important e să știi să le prinzi.

Lucian: Muza apare instantaneu uneori, la toți odată, astfel apare linia melodică după care vine rândul textului, adică rândul lui Alecu. Alteori durează ani până apar versurile finale ale piesei și asta datorită celor cinci opinii diferite. Partea bună este că toate divergențele se consumă în studiou, în momentul procesării finale și imprimării piesei. Oricum o părere din exterior uneori este crucială.

S-a întâmplat să aveți conflicte, cum le-ați aplanat?

Alecu: Mergem la compromis. E soluția cea mai simplă și cea mai eficientă. Bineînțeles că fiecare are caracterul său, grijile sale, paralelale sale, dar ne cunoaștem de prea mult timp ca să ne supărăm prea tare.

Lucian: Nu aș fi credibil, ba aș arăta chiar ridicol să afirm că nu am avut conflicte. Nu există conflicte doar acolo unde nu există dorință de perfecțiune, și cum noi suntem departe de a fi perfecți, uneori ne confruntăm și cu asemenea realități. Dar suntem colegi și foarte buni prieteni – asta spune tot.

Ce înseamnă pentru voi succesul?

Alecu: Succesul e efemer, o știi și tu. Trebuie să știi cum să-ți stăpânești ego-ul și să nu te ia valul. Pentru mine personal, cuvântul succes e legat de o simplă apreciere din partea iubitei sau a mamei.

Lucian: Pentru mine succesele sunt legate de alt domeniu de activitate decât muzica – acolo îi cunosc adevărata semnificație. De altfel, fiecare om își atribuie succesul diferit. Dacă e să vorbesc de Paralela 47, s-a făcut auzită și cred că acesta și este cel mai mare succes pentru noi.

Cu ce speranțe anul acesta la Eurovision, selecția națională?

Alecu: N-avem planuri mărețe. N-avem frica de a pierde, de a rata calificarea în urmatoarea etapă. Iar dacă nu e frică, suntem mult mai relaxați în evoluția scenică. Pur și simplu, facem ceea ce ne place. Sper, totuși că vor apărea mai multe trupe rock în Republica Moldova, nu neapărat participante la Eurovision. Deși Eurovisionul aduce multă vizibilitate și prin asta ar avea de câștigat acest concurs. În general, sper să-i inspirăm și pe alții.

Lucian: În loc să-și irosească timpul prin discoteci, cluburi, cafenele sau în fața calculatorului, tinerii ar putea lua chitara în mâini și s-ar apuca de cântat. Cine știe, poate și-ar descoperi talentele neștiute…

Când va-ți bătut cu zăpadă ultima dată, dar când vați dat cu sania ultima dată?

Lucian/Alecu: Nici nu mai țin minte. La școală, cred. Iar cu sania și mai demult.

Care este cea mai plăcută amintire din copilărie?

Alecu: Sunt prea multe… Mirosul de pâine proaspătă, coaptă de bunica sau grădina bunicilor, cu un cireș enorm în capăt. Primul pește pescuit sau biblioteca din sat, unde-mi petreceam vacanțele de vară. Sunt foarte multe. Cine nu le are?

Câte paralele a reușit până acum să străbată Paralela 47?

Alecu: Pe zi ce trece, tot mai multe cred. Internetul, radio-ul, tv-ul îți lărgește mult posibilitățile și automat îți crește și numărul de paralele.

Fotograf: Ellene Mocrii

Distribuie articolul: