Oxana Cârlan este poeta care a transformat durerea în versuri. Ea a avut o căsnicie nefericită, unicul refugiu i-a fost poezia. Deşi susţine că a trăit un calvar, ea spune că nu a pierdut încrederea în oameni. A reuşit să descopere în fiecare rău o sămânță a binelui. A găsit curajul să debuteze ca poetă la 43 de ani, dar, totodată, să renunţe la o căsnicie care a durat 26 de ani și să ia viața de la capăt. Cum a fost copilăria ta, ai fost un copil fericit?

Copilăria mea, a fost una obişnuită, până la un timp. Mama mea s-a recăsătorit, iar eu am rămas în grija bunicilor, care au reuşit să îmbrace în inima mea templul sublim al iubirii de neam şi devotament faţă de ţara mamă, respectul faţă de cuvânt şi de oameni, dragostea pentru credinţă în Dumnezeu şi faţă de legile scrise sau nescrise ale vieţii. Lor le datorez aproape totul. Totuși am avut şi dureri în copilărie. Eu nu mi-am cunoscut tatăl. Acest fapt m-a durut toată viaţa mea de până acum. Motivele nu le cunosc. Despre mama care mi-a dat viaţă nu vreau să vorbesc.
Spun, totuşi, că nu a fost o mamă reală, adevărată care să-mi ofere iubire. Nu aştept nimic de la ea, absolut nimic, decât iubirea maternă. Din păcate, nu cred că o are pentru mine.

Când ai înţeles că vrei să devii profesoară, de ce ai ales această profesie?
Cred că de mică am fost atrasă de modelarea sufletelor. Îmi plăcea mult să fac pe învăţătoarea. Ceea ce m-a determinat să devin profesoară, deşi, la început, făcusem trei ani la Facultatea de Zootehnie, nu mi-a plăcut absolut deloc. Am renunţat din proprie iniţiativă şi am urmat chemarea mea din copilărie, aceea de a deveni profesoară și m-am înscris la facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău.

Niciodată nu te-ai gândit să renunţi la meseria de profesoară în schimbul unei munci mai plătite?
Aceasta e o meserie nobilă, deosebit de responsabilă. E profesiunea care înnobilează sufletele tinere cu idei şi dorinţe de cunoaştere multiplă a vieţii şi pregătirii profesionale. Sunt conştientă de misiunea mea de dascăl. Un profesor, pentru a deveni bun la catedră, trebuie să-şi îmbunătăţească zilnic cunoştiinţele în toate domeniile culturii, trebuie să fie un bun pedagog şi psiholog. Eu am încercat şi voi continua să imprim elevilor mei toată energia, dragostea de carte, de cultură românească, în special şi de cea universală.

Ai debutat ca poetă abia la 43 de ani. De când ai descoperit acest talent, de când scrii ?
Scriu de pe băncile liceului. După ce am ajuns la facultate, am acumulat un bagaj solid de cunoştințe şi, poezia care îşi avea germenul în mine, a început să încolţească şi să dea roade. Poezia mea s-a născut din suferinţă, de aceea am şi numit primul meu volum de versuri ,,Duios suferinţa trece”, lansat în acest an la Alba Iulia. Aş vrea însă să spun că am lansat cartea deja şi în Basarbia.

Am mai editat o culegere de versuri a elevilor de la liceul la care sunt profesoară, cu titlul ,,Vestitorii primăverii”. Tot cu aceşti elevi şi cu o asociaţie din Alba Iulia, edităm revista “Gând Românesc”, scrisă de elevii liceelor din Chişinău.


Elevii tăi ce spun despre debutul tău, îți lecturează poemele ?

Elevii mei, mă refer la clasele mari, sunt bucuroşi de apariţia cărţii mele. La mulţi le-am dăruit-o şi spun că le-au plăcut multe poezii. Unii chiar au memorat poeziile şi mi le-au recitat.

Cine a crezut în talentul tău, cine te-a susținut și încurajat?
El se numeşte Virgil Şerbu Cisteianu din Alba Iulia, e critic literar, un om cu sufletul mare, erudit, care posedă o cultură enciclopedică. E un bun cunoscător şi al culturii basarabene. Acestui om îi datorez prima mea carte, debutul meu în revistele literare din ţară şi din Chişinău.

Poezia ta s-a născut din suferință, iar suferința dintr-o căsătorie la o vârstă foarte fragedă. Ce a însemnat această căsnicie pentru tine?
Da. M-am căsătorit foarte tânără. A fost greşeala mea fatală. Dar nu numai a mea. Căsătoria mea cu un ins care a durat 26 de ani s-a datorat faptului că mama mea s-a recăsătorit şi pe mine m-a neglijat. Nu aveam unde să locuiesc şi atunci am crezut că e bine să mă căsătoresc, să nu rămân pe drumuri. Nu vreau să fiu nedreaptă, aşa cum a fost fostul meu soţ cu mine, sunt sinceră şi spun lucrurilor pe nume. La început, m-a ajutat, nu însă fără să plătesc un preţ mult prea mare, nu fără să îndur umilinţe, bătăi, jigniri incredibile, ameninţări cu moartea şi altele. Acest mariaj a fost un adevărat calvar pe care nu-l mai doresc nici unei femei. Nu vreau să-mi mai aduc aminte. Totul a rămas un vis urât.


Cum ai avut curajul să renunţi la o căsnicie care a durat 26 de ani? Ce te-a ţinut lângă fostul soţ?

Lângă fostul soţ, m-au făcut să rămân trei factori: frica de a divorţa din cauza ameninţărilor cu moartea, dorinţa de a avea o familie frumoasă şi copiii. Eu neavând tată mi-am dorit toată viaţa ca ai mei copii să aibă un tată. Asta m-a determinat să suport acele groaznice chinuri trupeşti şi sufleteşti, până odată când mi-am luat inima în dinţi şi am ales curajul, după o consultare cu copii mei care au văzut tot calvarul vieţii mele. La început, l-am înfruntat diplomatic, deja nu mă mai bătea, dar mă jignea fără nici o noimă, de o duritate de nici în mahală nu auzi aşa ceva. Fata mea e marcată şi acum de cele văzute şi petrecute în faţa ochilor ei, când era doar o adolescentă. Rănile au început de-acuma să se vindece, dar cicatricele vor rămâne. Într-o bună zi, după ce m-a ameninţat că mă omoară şi se sinucide şi el, nu am zis nimic, după ce a plecat la serviciu, mi-am luat ce am avut al meu şi am plecat. A doua zi am intentat divorţul.


Cum te simţi după divorţ, s-au mai schimbat lucrurile în viaţa ta?

După divorţ mă simt liberă. Abia acum îmi dau seama că există şi o altfel de viaţă. Niciodată, de acum înainte, nu mai am nevoie de bărbaţi în viaţa mea. Nu vreau să jignesc bărbaţii serioşi şi afectuoşi care îşi respectă soţiile şi familia. Pentru mine, mariajul a fost un chin, însă acum sunt fericită că sunt liberă şi nu mai sunt sclava cuiva.

Ai avut şi momente fericite în toţi aceşti ani de căsnicie sau ai avut parte doar de suferință?
În primul rând, sunt o mama fericită pentru că am crescut şi am educat doi copii, pe care îi iubesc şi pentru care mă sacrific în fiecare zi pentru a nu duce lipsă de nimic. Şi dărnicia pentru elevii mei mă face fericită, eu consider că dacă bine faci, bine găseşti.

Cele mai apropiate persoane sunt mama şi soţul, tu nu ai avut parte nici de una, nici de alta, nu te-a făcut asta să te dezamăgești în oameni?
Nu m-am dezamăgit în oamenii, eu ştiu că în lume există oameni buni, puternici şi sinceri. Nu pot să judec oamenii după două fiinţe atâta timp cât am alături persoane speciale, în care pot să am încredere.

Care este cel mai mare regret al vieții tale?
Cel mai mare regret al meu este că nu am divorţat când am fost tânără şi nu am avut o mamă care să aibă căldură sufletească.


Ai început viața de la capăt, cum vei trăi mai departe?

Să-mi ajut copii să termine facultatea. Să mă ocup cât mai mult de pregătirea elevilor de la liceu, să vorbească corect limba română, şi, bineînţeles să scriu în continuare şi să public în anul viitor cel de al doilea volum de versuri. Şi multe alte planuri pe care nu le ştiu încă, dar pot să apară.

Ce le poţi spune femeilor care au o căsnicine nefericita, dar nu au curajul să renunţe la ea?
E greu să dai sfaturi într-o asemenea situaţie. Totuşi cred că ar fi bine să nu suporte umilinţa şi păruiala bărbaţilor, aşa cum am făcut eu. Să aibă curajul să divorţeze dacă nu există alte posibilităţi. Să-şi iubească copii şi să le demonstreze soţilor că au fost şi sunt fidele lor şi copiilor, chiar dacă soţii lor sunt nişte canalii.

Distribuie articolul: