La 18 ani Elena Bătrîncea, absolventă de internat, iar acum studentă la Colegiul de informatică din Chișinău, a învățat demult să-și poartă singură de grijă și să ia decizii. Iar Nina Fartaula, o altă tânără de 23 de ani, din Tiraspol, învață Pedagogie și Psihologie la frecvență redusă și în paralel lucrează vânzătoare. Nici una, nici alta nu și-au făcut iluzii și planuri mari după ce au plecat din orfelinat. Însă de un lucru Nina e sigură: copiii ei nu vor ajunge niciodată la orfelinat. 
Acestea sunt două destine de copii care provin din familii în care rolul de părinte și l-a asumat statul și ei înșiși… Urmăriți-le în două interviuri paralele.
– Elena, cum ai ajuns la școala internat?
– Când eram în clasa șasea mama a decedat, iar tata a început să consume alcool. Împreună cu fratele și sora mai mare am rămas practic singuri. Trebuia să mă descurc singură, să am grijă de casă, să spăl haine. La 12 ani am început să lucrez ca să făc bani pentru școală. Îmi plăcea să învăț, dar nu aveam timp – mergeam două zile la școală și trei la lucru, deoarece nu aveam pe ce să cumpăr mâncare și haine. La 13 ani am hotărât că e mai bine să merg într-un internat și am început să-mi perfectez documentele. A fost decizia mea și nu o regret.

– De doi ani studiezi la colegiul de informatică din Chișinău. Cum ai reușit să te intregrezi într-un mediu nou?
– A fost dificil la început, m-am trezit singură într-un oraș mare în care nu știam pe nimeni și nimic, dar cu timpul m-am adaptat. La început nu le-am spus colegilor că sunt de la internat, am ezitat, de frică de a nu fi înțeleasă greșit. N-am vrut să mă simt o cioară albă în noul colectiv. N-am vrut să vadă în mine un copil orfan, cu o situație mai complicată. Am intrat repede în contact cu ei, au văzut că sunt la fel ca ei și când au aflat starea mea familială, deja mă cunoșteau ca om și numai era nicio problemă.

– Nina, tu de ce ai ajuns la orfelinat?
– Pe când aveam 11 ani, mama și tatăl meu vitreg au ajuns la închisoare, iar eu am fost trimisă la orfelinatul din Tiraspol.

– Cum te împăcai cu ceilalți copii, colegi de orfelinat?
– Cred că relațiile dintre copii în orfelinate nu se deosebesc de cele din școlile obișnuite. Există copii cuminți și prietenoși și totodată sunt copii din familii defavorizate, care stăteau la evidență la poliție. Am avut educatori și învățători buni. Educatorii care nu se descurcau nu se rețineau prea mult.

– Elena, cum reușești să te întreții, să-ți asiguri existența?
– Am bursă de 380 lei și indemnizația de orfan de 35 de lei pe zi. Încerc să economisesc din ce pot. Mă ajuta și sora, când nu-mi ajung bani. Vara lucrez ca să-mi fac economii.

– Unde ai lucrat, ți-a fost ușor să-ți găsești un serviciu?

– Am vrut să mă angajez de la 16 ani, dar n-am reușit pentru că îmi cereau experiență de muncă. Peste un an am decis să fac cursuri de barman-chelner, am făcut un stagiu practic la un restaurant, iar apoi mi-au propus să lucrez la ei în timpul verii. Am încercat să mă angajez și acum în timpul anului de studii, dar am renunțat din cauza supraoboselii. Mă angajasem la un club de noapte și lucram de la 8 seara până la 4 dimineața. Am rezistat aproape o lună, dar am renunțat. Mi-am zis mai bine îmi fac timp pentru studii, mai ales că în curând încep examenele.

– Nina, din ce resurse financiare îți asiguri existența?
– Stiți, bani niciodată nu sunt mulți, dar dacă îi folosești rațional poți să trăiești. După ce am absolvit orfelinatul ni s-a alocat o sumă de bani, apoi am început să lucrez.

– Ce s-a întâmplat după absolvirea orfelinatului?
– După ce am plecat din orfelinat am intrat la Facultatea de Pedagogie și Psihologie a Universității din Tiraspol. Din copilărie mi-am dorit să devin învățătoare de clase primare. Am locuit la cămin și m-am înscris în rând pentru obținerea unui apartament. După 4 ani l-am primit. Acum sunt studentă în anul 4 și m-am transferat la facultate cu frecvență redusă. Îmi rămâne să învăț încă 2 ani. În paralel, lucrez vânzătoare într-un magazin, ca să mă pot întreține. Mai înainte am lucrat într-un depozit unde primeam marfa, dar era muncă fizică și îmi venea greu; acum e mai bine.

– Elena, cum crezi, în ce mod experiența ta de viața ți-a influențat caracterul și personalitatea?
– Față de alți copii, față de colegii mei sunt mult mai independentă: am învățat să mă descurc singură, m-am maturizat mult mai repede. Toți se mirau cum un copil de 12 ani își făcea singur documentele ca să fie înscris la internat sau cum am umblat pe la judecată ca să-l decad pe tatăl meu din drepturile părintești. Sincer, mă miră cum colegi de-ai mei merg să-și facă pașaportul cu părinții. Eu demult am învățat să-mi port singură de grijă.

– Ce îți dorești pe viitor ?
– În primul rând vreau să termin colegiul și să-mi iau diploma de Bac. Vara aș vrea să lucrez chelneriță, să-mi adun niște economii. Apoi vreau să intru la facultate cu frecvență redusă – încă nu știu unde, oscilez între filologie și drept. În paralel, în timpul studiilor aș vrea să mă angajez pe actuala mea specialitate în finanțe. Știu că nu va fi ușor și concurența este foarte mare, dar am să încerc. Îmi doresc o viață împlinită, un serviciu bun, la care să vin cu plăcere și să scap de chirii.

– Nina, cum îți imaginai viața dincolo de orfelinat ?
– Nu mi-am făcut niciodată planuri și vise, însă un lucru îl știu sigur: copii mei niciodată nu vor ajunge într-un orfelinat.

– Și cum a fost în realitate?
– A fost foarte greu. Toate deciziile trebuiau să le iau singură. Uneori, când revin la orfelinat,  le spun copiilor că odată ce pleci de aici, viața nu devine mai ușoară. Din contra, se complică: începi să te gândești cum să câștigi bani ca să mănânci și să te îmbraci. Dar cel mai important, trebuie să ai răbdare și perseverență. Atunci, ușile ți se deschid.

“Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului „Fortificarea capacităţilor mass-media transnistrene de a reflecta subiecte social-economice”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul financiar al Ambasadei SUA în Republica Moldova.Conţinutul articolului este responsabilitatea autorilor şi nu reflectă, în mod necesar, viziunea finanţatorului”.

Autor: Anastasia Osadceia, Cristina Zavatin

Distribuie articolul: