A plecat după marea sa dragoste la celălalt capăt al Pământului. Este vorba despre Elena Naik, care s-a căsătorit cu un indian şi trăieşte de mai bine de şase ani în Japonia. Familistă până în măduva oaselor, a izbutit să creeze o căsnicie armonioasă. Psiholog de meserie, Elena a învăţat să elimine barierele culturale şi să se adapteze noilor tradiţii. Flirt la nivel “tehnologic”…

Totul a început în ianuarie 2004. Pe atunci, Elena activa la “Centrul de Informare şi Documentare pentru Drepturile Copiilor”. Fiind ferm convinsă că fiecare îşi are jumătatea sa, Elena a început să comunice, prin intermediul unei reţele de socializare, cu viitorul său soţ. Auzise de tot felul de şmecherii cu identităţi false şi poze trucate, însa decis să rişte. Astfel, în inima ei s-a cuibărit dragostea pe nume Shantibhushan, în traducere – pace şi mândrie.

Vorbeau în fiecare zi, “mă duceam la serviciu mai devreme pentru a reuşi să vorbesc o oră cu el de dimineaţa şi petreceam, în week-end, ore în şir la internet cafe pentru a ne vedea cu ajutorul camerei web”, spune Elena. După lungi discuţii on-line şi declaraţii de dragoste la telefon, timp de trei săptămâni, Elena a fost cerută în căsătorie. Data de 14 februarie, ora şapte dimineaţa, doi oameni care nu s-au văzut niciodată şi-au unit destinele, “am simţit că mă înţelegea din jumătate de cuvânt şi are o lume interioară foarte bogată”, mărturiseşte Elena.

La cei 33 de ani, Elena se bucură de cei doi copii, Amrita, în vârstă de patru anişori şi Nicolas, de trei ani. Limba în care se comunică în familie este engleza, dar Elena ţine morţiş ca ei să cunoască şi româna. Despre comunicarea pe intenet crede că fetele totuşi ar trebui să fie precaute, “eu am avut noroc, pentru că am dat peste un om cumsecade”, spune ea.

Bărbatul “made in Moldova” vs. cel indian şi japonez

Când vine vorba de asemănările sau deosebirile dintre bărbaţii moldoveni şi cei din India, Elena crede că totul depinde de educaţie şi valorile familiale. “În Moldova avem bărbaţi iubitori, inteligenţi, cu bun gust, dar eu aspiram la mai mult. De exemplu, în Japonia n-o să vezi la zece dimineaţa bărbaţi cu bere în mână”, adaugă Elena.

Despre soţ spune că este foarte modest şi liniştit. “În India să ai grijă de familie este o valoare naţională. Bărbatul indian întotdeauna va pune familia pe primul loc”. Crede că într-o căsnicie bărbatul trebuie să muncească, iar femeia să îngrijească de sine, copii şi soţ. Nu că nu şi-ar dori să lucreze, dar preferă să acorde mai mult timp familiei.

De la rochia albă de mireasa la saree…

După nunta tradiţională din Moldova, tinerii însurăţei au mers în India pentru o a doua nuntă, deja în stil hindi, cu toate obiceiurile de rigoare. “În India se pune accent pe vestimenţia miresei, trebuia să port cinci saree, eu mi-am luat doar două, una la cununie în stilul hindi şi alta pentru party. La nunta mea nu s-a dansat, în schimb, am avut parte de obiceiuri frumoase”. La întrebarea ce a impresionat-o cel mai mult, Elena îşi aminteşte de desenele cu henna pe mâini, care se numesc mehndi. Tradiţia spune că, pe cât de întunecate la culoare ies, pe atât de mult te iubeşte soţul, “la mine au ieşit foarte întunecate”, zâmbeşte Elena. De asemenea, a rămas impresionată de ceremonia brăţărilor. Mireasa trebuie să poarte brăţări de culoare verde, ce semnifica bunul augur. A purtat nouă brăţări, pentru că la ei, cifra nouă este una norocoasă. Să nu uităm şi de bindi, un punct roşu desenat pe fruntea miresei ce atestă că este femeie măritata. “În India îmi găsesc liniştea sufletească şi împăcarea de sine, iar bucătăria… este delicioasă”, adaugă Elena.

“Japonia – paradisul pe Pământ…”

Din 2005, Japonia a devenit a doua casă pentru Elena şi familia ei. Trăiesc în orasul Tsukuba, la o ora şi jumtate distanţă de Tokyo. Nu ei au ales Japonia, ci Japonia i-a ales pe ei. Shantibhushan, care vizitase anterior ţara Soarelui Răsare a rămas impresionat de ea datorită nivelului de trai şi a ţinut neapărat să se stabilească acolo cu viitoarea familie.

“Japonia este ţara catre la care ar trebui să aspire celelalte popoare, este intruchiparea raiului pe Pământ. Toţi sânt egali – la prima vedere e greu să ştii cine este bogat şi cine sărac. Ai parte de servicii de calitate înaltă. Japonezii sânt rezistenţi – pentru ei a suferi, înseamnă a trai. Nu vei auzi pe nimeni lamentându-se că viaţa este grea. Simţul onorii este la toţi prezent, chiar şi la politicieni. În genere, Japonia este ţara în care se zâmbeşte mult, adaugă Elena.

Acolo îşi creşte copii, are grijă de soţ, se adaptează la o nouă cultură şi duce dorul de casă. Este casnică şi îşi dedică tot timpul educaţiei celor doi copii. A creat un “Club al Mămicilor”, unde, împreună cu femeile japoneze fac schimb de experienţă, împărtăşesc noi reţete culinare sau îşi exprimă impresiile de la ultima carte citită. “Viaţa mea este o provocare în fiecare zi, suntem doi străini într-o ţară străină”.

Dor de casa, dor de graiul românesc…

Deşi vorbeşte în engleză, pe alocuri şi în japoneză, îi este dor de Moldova. Dacă ar fi nevoită să aleaga, ar alege să trăiască în ţara natala. “Mă bucur să mă întorc şi să văd că avem televiziune digitală, drumuri mai bune, subtitrări în română, mă bucură că în maxi-taxi nu se fumeaza şi nu cânta muzica, îmi place Moldova pe care am găsit-o”, spune ea.

Cel mai mult îi este dor de sărbători şi de verdele capitalei, “Japonia este o ţară modernizată, poate prea modernizată, iar Tokyo nu e nici pe departe la fel de verde ca Chişinăul nostru. Mi-i dor de Crăciunul şi Paştele din Moldova, de tradiţiile noastre. Nu apreciem ţara cât suntem aici, doar când plecăm îi simţim lipsa”.

Spre final, Elena îl citează pe Paulo Coehlo: “Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău”.

Distribuie articolul: