Culorile sar de pe pensula lui și se lipesc, vâscoase, pe pânză. Mâna i se mișcă de la cot ca acele unui ceas vechi. Lemnele trosnesc, cuprinse de flăcări, în șemineul micuț. Stau întinsă pe canapeaua acoperită cu o pătură din lână, care seamănă cu o blană. Nu am nimic pe mine, iar singurul accesoriu este bentița de culoarea ochilor mei… În această zi de iarnă la Paris e soare, mult soare, chiar dacă pișcă nițel.Aici, în le petite village de Bercy liniștea, care te înconjoară, nu-ți dă de bănuit că te afli în orașul luminilor sau a îndrăgostiților, cum preferă alții să-l numească. Ciocolata fierbinte și croissantul, savurate în această dimineață, m-au convins, însă, că anume aici mă aflu.

Privesc harta metropolei și cu un creion roșu încercuiesc punctele unde trebuie să ajung. Metroul este cel mai rezonabil mijloc de transport ca să te deplasezi repede. Așa că „hai la metrou!”.

Aici e o adevărată lume subterană. Cântăreți de tot felul, care cerșesc atenție și bani, interpretează diferite chansonnette acompaniați de câte un acordeon care scrâșnește atunci când este închis și deschis.

Am ieșit la stația Abbesses și în față mi se înfățișează Dealul Montmartre, dealul artiștilor, a sufletelor rebele și neînțelese. Aici e locul unde poți simți cu adevărat adevărata aromă a vieții în roz.

Ca și odinioară, la Place du Tertre este plină de tablouri și pictori, gata oricând să-ți pună fața pe hârtie… cu creionul. Flutur, printre acele picturi, poalele fustei mele pline cu flori, care ating grăbite caldarâmul. Cerceii lungi, din pene, s-au ascuns ca să se încălzească sub faldurile fularului enorm, care șade ca un boa în jurul gâtului meu.

Văd un desen unde e redată o mică stradelă din Paris luminată de felinare. Îl privesc și parcă mă văd și eu acolo pe acea stradă îngustă, semiobscură…

„Îți place?” aud cum șoptește cineva la spatele meu. „Da” am spus, fără să mă întorc. „L-am făcut acum câteva zile.” Mă întorc și văd doi ochi albaștri înconjurați de niște bucle șatene. „Înseamnă că ești foarte singur” îi spun.

A zâmbit și s-a întors să-i ademene în continuare pe turiști să-i cumpere lucrările. Eu am stat lângă acel tablou încă vreo două minute, apoi am plecat să văd cu ce se mai laudă boemii din zilele noastre.

Mă jucam cu mergelele de la mână și m-am oprit în loc să privesc cum un pictor așterne chipul unei turiste pe o coală de hârtie. Aud din nou cum cineva șoptește la urechea mea: „Ți-l dăruiesc, dacă mă lași să te pictez goală.”

Mi-am întors puțin capul și l-am privit peste umăr. N-am spus nimic. Am mers la locul unde el și-a expus tablourile și mi-am luat desenul. Am făcut câțiva pași și-am privit în urmă să văd dacă vine și el. Îl văd cum îi spune ceva colegului de „dugheană”, apoi se îndreaptă spre mine.

Frigul mi-a făcut nasul roșu și mi-a furat și câteva strănuturi. Am intrat într-un local de vis- à-vis, La Bohême du Tertre, de pe Rue Norvins, ne-am încălzit cu un capucino,am mâncat crème brûlée și am râs mult. El nu e parizian, a venit aici pentru câteva săptămâni ca să vadă dacă poate avea un câștig din tablourile sale, apoi va decide dacă va rămâne aici pentru mai mult timp.

Mi-a zis că stă nu departe, închiriează o cameră la mansardă într-o casă de pe Rue Gabrielle. Când am ajuns în odaia lui mi-a dat un pahar cu vin roșu să mă încălzesc, iar el s-a apucat să aprindă focul în șemineu, chiar dacă în cameră erau calorifere. Spune că focul îl inspiră și dă o lumină aparte încăperii.

Lemnele trosnesc, cuprinse de flăcări, în șemineul micuț. Stau întinsă pe canapeaua acoperită cu o pătură din lână, care seamănă cu o blană. Nu am nimic pe mine, iar singurul accesoriu este bentița de culoarea ochilor mei…Cerceii din pene stau aruncați pe podea, ca și hainele mele. El, cu cămașa pătată de vopsea, parcă e în transă, ochii îi alunecă, când pe goliciunea mea, când pe pânză…

Gurile noastre s-au încleștat, doar focul vorbește…

Distribuie articolul: