Dragostea e posibilă numai atunci când o scoți din ramele viselor. E adevărat că nu mai e la fel de frumoasă, la fel de perfectă și de “netedă”, dar e dragoste. Chiar dacă poate să nu-ți placă, recunoaște: E la fel ca tine! Dacă ești nesigur, confuz și oboist, în dragoste vei fi la fel. Dacă ești încrezător, optimist, surâzător și simpatic – dragostea ta va fi la fel – ușurică precum o pană, vioaie precum un fir de păpădie. Melancolia și poeticul din tine îți vor face dragostea să semene cu o elegie, sau cu un peisaj impresionist. Va semăna exact cu ce vei reuși tu să o faci să semene. Este ca și în proverbul cu semințele și roadele: Ce semănăm, aceea culegem!

Când vine vorba de dragoste, noi, oamenii avem o mare problemă: la nivel de cotidian lăsăm de-o parte relativitatea și “filozoficul” (dacă termenul nu a fost “patentat” de vre-un profesor de filozofie). Alergăm după fericire într-o goană bolnăvicioasă și distructivă, uneori, fără să ne întrebăm care sunt lucrurile, oamenii, stările care ne fac fericiți. Mereu ceva nu ne ajunge, mereu cu ceva nu suntem mulțumiți… și poate e bine, căci astfel promovăm progresul, însă niciodată nu recunoaștem că suntem fericiți – chiar dacă acest sentiment a sunat la ușa noastră de nenumărate ori. Mereu suntem prea ocupați, sau deloc acasă pentru a-i deschide.

Înlocuim fericirea cu surogate insuflate, preluate, desfigurate, copiate prin tâmpenie și… amarnic de greșite sufletului și persoanei noastre. Nu vă dați seama că bucuria unei vedete care a schițat mereu același zâmbet neînțeles nu e și bucuria noastră? Nu trebuie “să fie și la mine ca la oameni”, trebuie să fie “ca la mine”. Aceasta e definiția fericirii: unic, singular, irepetabil, doar pentru tine! E al tău, e ceea ce vrei tu, la ce ai visat doar tu!

Și dacă goana aceasta nu e de ajuns, încă o belea ne roade conștiința: noi vrem fericire AICI și ACUM, în lumea noastră, aflată în continuă schimbare, având în fiecare fracțiune de secundă o altă percepție despre ea, schimbându-ne prioritățile mereu și căutând de fiecare dată neajunsuri. Trudim din greu să clădim ceva perfect, solid, neschimbător, permanent, peren, dar nu căutăm sensul. Dacă punctul de pe culme se tot îndepărtează, trebuie să existe undeva vârful pe care vei spune că e cel mai sus unde ai putea să ajungi, ori, în viață trebuie să conștietizezi când și unde ai ajuns pe înălțimi, ca să cobori demn – nu cu capul în jos!

 

 

Se pare că sufletul nostru nu de stabilitate are nevoie, și nici de schemele simpliste ale lumii – toate sunt, de fapt, săbii cu două tăișuri. Alergând după fericirea din tipare și fiind mereu nemulțumiți că ceva nu se întâmplă așa cum ar fi corect, punem cruce pe starea noastră de satisfacție. Ea trebuie să vină din interior și să nu semene cu a nimănui.

Probabil că fără fericire, în sensul ei general acceptat, știut și râvnit, am putea trăi foarte bine. Foarte fericiți, chiar, îndrăznesc să spun. Cu iubirea însă, e cu totul altă poveste. Ea e o necesitate, nici concretă, nici abstractă, ci vitală. O căutăm, o altoim, o creștem și îi dăm aripi să zboare. Avem nevoie neapărat s-o oferim, s-o dăm, s-o revărsăm, s-o exprimăm… Dragostea nu se trăiește decât dăruită.

Problema noastră, și aici, sunt tiparele și concepțiile, idealurile și schemele, planurile mărețe și visele irealizabile. Încercăm să supunem sclipirea vieții unor lucruri trecătoare și schimbătoare, să subjugăm propria noastră libertate lucrurilor ce ne privează de ea. Nu putem fi unici în tipare străine, dificile pentru esența ființei noastre. Iubirea e o constantă prin definiție, e singurul lucru de pe pământ care există prin sine și nu are nevoie de nimic mai mult.

Trebuie să înțelegem că iubirea e șansa noastră de a trăi eternitatea și perfecțiunea pe pământ, zi de zi. Lăsați iubirea să vă sculpteze dorințele, să vă lumineze viețile, să vă arate fericirea și să vă contureze ramele voastre, individuale. Pentru evoluție nu avem nevoie de idei efemere, ci de experiențe proprii, adevărate, vii, miraculoase, unice, minunate. Ce-ar fi să-i permitem iubirii să ne modeleze ființa și să ne ofere tot ce are mai de preț? Nu-i așa c-am fi mai buni? Poate, cu puțin noroc, descoperim și rețeta fericirii, la pachet. Pentru că omul care știe ce-i iubirea nu poate trișa cu sine.

Olga Afanas 

Distribuie articolul: