A ajuns în Germania noaptea şi cu 10 dolari în buzunar. Moldoveanca Julietta Huchtemann (Malai), patroană a două hoteluri la Berlin, spune că nu i-a fost deloc uşor la început, mânca din pomană şi nu primea salariu cu lunile. Răbdarea şi gândul la o viaţă mai bună au făcut-o un om împlinit: o familie fericită şi un business prosper, însă pedagogia o mai poartă în suflet şi acum. Ca să supravieţuim, eu şi copiii mei, trebuia să fac bişniţă cu mărfuri din Turcia

La Chişinău eram învăţătoare de limbi străine la şcoală, predam engleza şi germana. Salariul era foarte mic şi venea cu o întârziere de două-trei luni. Ca să rezist, eram nevoită să fac comerţ cu mărfuri din Turcia. Nu mai vedeam nicio perspectivă, nici pentru mine, nici pentru cei doi copii ai mei. Starea financiară a fost principalul motiv care m-a “alungat” din ţară. Am luat o viză studenţească, am împrumutat 160 de dolari şi dusă am fost. Cu 150 mi-am cumpărat bilet la autobus într-o direcţie, iar la Berlin m-am pomenit în plină iarnă, în frig şi întuneric, cu doar 10 dolari în buzunar.

 

Începutul a fost teribil de greu. Adormeam cu gândul că trebuie să rabd

Primul loc de lucrul nu a fost plătit mai deloc. Când îmi era foarte tare foame mă duceam la Crucea Roşie să mănânc. Nu ştiu dacă o să mă credeţi, dar eu şi din coşul de gunoi am mâncat. Mie nu mi-a fost greu – mi-a fost teribil de greu! Primii ani, în fiecare seară adormeam cu gândul că „trebuie să rabd, odată şi odată o sa fie bine”. Am făcut de toate, până când şefii mei de la hotelul unde lucram ca femeie de serviciu au descoperit că ştiu şi franceza, şi germana. Graţie acestui fapt am reuşit să trec la recepţie.

 

La început era un fel de „One woman show”

Serviciile hoteliere nu au fost domeniul meu, însă probabil aşa a hotărât soarta. Între anii 1997 – 2005 am lucrat în două hoteluri, începând cu munca de servitoare şi terminând cu postul de director general. În 2005, când deja acumulasem ceva de-o parte, am riscat să-mi iau un hotel mic, ca să văd dacă voi reuşi de una singură, pe cont propriu. Am devenit proprietară şi am reuşit! Sunt foarte mândră de acest lucru. La început făceam totul eu, era un fel de „One woman show” – şi mâncare, şi curat, şi recepţia, dar, în scurt timp, am căpătat un nume. În 2006 am reuşit să mai iau alte două hotele. Acum am printre angajați și moldoveni, pot spune că ei lucrează cu aceeași dăruire ca și angajații de alte naționalități.

 

Dragostea a venit odată cu succesul

Chiar dacă l-am întâlnit pe soţul meu când deja o duceam relativ bine, aveam pe roate un business şi munceam cu spor, pot spune deschis că dragostea a venit odată cu succesul. Soţul meu, Tobias, arhitect de profesie, m-a susţinut de la bun început şi mă ajută, cel puţin moral în toate. Atunci când mă prezintă oamenilor care nu mă cunosc, el spune foarte mândru: „Die Liebe meines Lebens” – Iubirea vieţii mele. E foarte interesant când două culturi atât de diferite trăiesc sub acelaşi acoperiş şi împart totul împreună. Nu ne plictisim deloc, nici după atâţia ani petrecuţi împreună, mereu descoperim ceva nou şi interesant unul la celălalt.

Vorbesc, iubesc şi trăiesc în germană, dar mă înfurii în română

La noi se vorbeşte, se iubeşte şi se trăieşte în limba germană, ne dictează, oarecum, situaţia. Numai atunci când eu sunt enervată – vorbesc în limba română. Copiii mei ştiu că atunci când mama vorbeşte româneşte, nu e cazul să se apropie de ea (râde). Acum am patru copii – doi băieţi şi două fete. Special nu-i învăţ limba română, vreau ca ei singuri să o descopere. Dar când sunt părinţii la noi sau noi plecam în Moldova, ei înhaţă imediat de la bunei propoziţii întregi. Încerc să le educ copiilor mei ceea ce am deprins şi eu de la germani: punctualitatea, plata impozitelor la timp, respectarea legilor (spre exemplu după orele 10 seara şi ziua între 12 şi 14 nu se face gălăgie).

 

În viaţă m-au marcat soţul meu şi doi moldoveni extraordinari

Îmi amintesc cu mare drag de oamenii dragi mie, care mi-au marcat viaţa: Este vorba despre Domnul Vasile Ungureanu, (să-i fie ţărâna uşoară, că nu mai este în viaţă), omul care mi-a împrumutat cei 160 de dolari pentru plecarea în Germania, spunându-mi să-i întorc atunci când voi avea destui bani; Vorbesc des la telefon cu Doamna Tatiana Babuc – profesoara mea de franceză. Cea care m-a format din toate punctele de vedere. Dumneaei e pentru mine un adevărat mentor în profesie şi în viaţă.

 

Eu vreau să fiu profesoară, aici sau în Moldova – nu mai contează

Deocamdată nu am planuri de revenire, dar dacă soarta mă va aduce înapoi în Moldova, mă voi bucura nespus să lucrez din nou la şcoală în calitate de profesoară de limbi străine.
Nu vreau să-mi extind afacerile, de aceea am vândut unul dintre hotele, am acum două, eu vreau să traiesc aici! Vreau să-mi autentific diploma de licenţă, ca să pot lucra la şcoală – în curând am de susţinut două examene pentru aceasta. Niciodata nu mi-am pus scopuri mari, am lăsat soarta să hotărască pentru mine.

Foto: Arhiva Personală