Cristina Zelinina a plecat la Moscova ca să se realize ca jurnalistă. Studentă la Școală de Radio și Televiziune Ostankino, Cristina nu pierde timpul și își încearcă deja norocul la două posturi TV: Pervii Kanal și THT. Despre prețul carierei moscovite în jurnalism și culisele acestei meserii aflăm din interviul cu Cristina Zelinina. Fiind studentă la Școală de Radio și Televiziune Ostankino am fost invitată la două emisiuni TV la Pervii Kanal și THT. Prima se numește “Самый лучший муж” la Pervii Kanal, acolo am fost invitată de regizorul emisiunii împreună cu soțul meu. La filmări ne-am împrietenit cu renumitul actor Dmitrii Haratian, cu care păstrăm legătură. El mă încurajează mult în ceea ce am ales să fac în viață. La emisiunea Дурнушек.нет de la THT, am vrut să ajung singură, să văd cum mă descurc în rol de actriță. Am fost invitată la preselecție de trei ori, deși comitetul canalului iau decizia din prima.Ei nu credeau că voi fi în stare să joc rolul unei fete necăjite, care are probleme în familie. Pentru acest rol m-am pregătit mai mult timp. Am lucrat mult cu vocea, nu m-am machiat o săptămână.

La ecran totul arată diferit de ceea ce se întîmpla în spatele lui, filmările merg greu, obositor, în unele studiouri temperaturile sunt mici. Spre exemplu la THT am înghețat în prima zi, iar următoarele două zile puteai stoarce hainele de pe mine, însă la ecran totul arată simplu. Montajul este cea mai mare putere al unei emisiuni.

M-am văzut lucrând la TV din copilărie, priveam emisiuni politice și știri în loc de desene animate. Am înțeles că nu vreau să stau toată viață într-un birou cu hârtii sau la tejgheaua unui magazin, nu vreau să port halat alb sau casca inginerului. Port un respect profund pentru Alexei Pimanov, el e un geniu incorupt care nu se teme de nimeni, vreau să fiu că el. Când am mers la facultatea de jurnalism din Chișinău, plănuiam să devin reporter, înțelegeam că alte șanse nu voi avea acolo. Aici însă ușile sunt deschise pentru fiecare și nu contează cum arăți, câți ani ai și de unde provii.

Pașaportul albastru la început nimeni nu credea că sunt din Moldova, până nu au văzut pașaportul la intrarea în Ostankino. Nu fac nicio diferență dintre mine și studenții ruși, chiar sunt mai respectată aș zice, le place că sunt deschisă și veselă, că am idei ingenioase și nu mă tem de nimic. Se miră mult de curajul meu, fiindcă de obicei lumea crede că moldovenii știu doar să pună faianță pe podea.
Lipsa cetățeniei rusești nu mă deranjează, nimeni nu a știut de asta, doar cei care au avut treabă cu actele mele.

Primul obstacol a fost cel financiar, desigur. Studiile sunt costisitoare, dar soțul meu mă susține în ceea ce fac și de asta trăim cu economie. Acum prioritățile sunt fetiță noastră și studiile mele. Anul acesta am uitat de odihnă.

Dorm puțin, mănânc uneori tartine cu cafea 3 zile la rând, dar această meserie îmi aduce satisfacții enorme. Uneori nu-mi văd fetiță câteva zile dacă trebuie să plec undeva, sunt multe lucruri cu care trebuie să mă împac, pentru că de altfel nu am de ales. Sunt rezistentă, încă nu am plâns niciodată, deși mulți o fac și pleacă.
Meseria este interesantă, dar ca să ajungi undeva mai sus trebuie să înveți mult, să faci multe lucruri care ți se păr imposibile. Aici te antrenează în tot sensul cuvintului. Te fac mai tare, mai răbdător, mai insistent și cum zice un profesor “din lut poți face case”.

 

Familia mea am mare noroc că soțul și fetița mea sunt cetățeni ai Federației Ruse. M-a ajuta mult, am mai multe drepturi și oportunități decât alți moldoveni. Soțul mă ajuta pe plan financiar, ceea ce este normal într-o familie, dar și moral, când ajung să dau mâinile jos că ceva nu-mi iese cum trebuie, el este cel care mă face să rad, să cred în mine și să merg înainte.

Ca să ai succes trebuie multă, multă, dorință, când ajungi să dai de momente urâte în timpul lucrului, uneori vrei să dai înapoi. Săptămâna trecută am fost martora unui accident, unde o mașină a călcat o bătrânică care traversă la zebră. Nu am văzut-o că deja era acoperită cu peliculă neagră, dar mi s-a făcut frică, îmi era milă și de vinovatul care tremura, era verde la față și nu putea vorbi. Mai trebuie să ai răbdare și tărie de caracter.Trebuie să fii insistent, dacă ai nevoie de cineva și refuză să lucreze cu tine, atunci îl suni de 3 ori pe zi, te duci la serviciu, dacă nu vrea, te duci și iai masa cu el, te duci acasă și stai sub balcon dacă trebuie. Sunt multe calități pe care puțini dintre noi le au, dar cred că ele se formează cu timpul. Totuși, cel mai important e să rămâi om, să nu calci peste capete și să îți asculți conștiință.

Foto: Arhivă personală

Victoria Topciu

 

Distribuie articolul: