Livia Pînzari – fata cu vocea catifelată sau „Diana Gurtkaya a Moldovei”, după cum o mai numesc prietenii. Livia are o problemă de vedere din copilărie, totuşi ea nu s-a dat bătută, se consideră o norocoasă pentru simplu fapt că lucrează şi îşi poate câştiga singură existenţa. Ea este convinsă că obstacolele cu care se confruntă persoanele cu nevoi speciale, de orice gen, s-ar diminua dacă autorităţile ar avea grijă să le instruiască pe potrivă încă din fragedă copilărie.

Părinţii hiperprotectori – o problemă!
„Am devenit nevăzătoare la vârsta de cinci ani. Într-o oarecare măsură, consider acest amănunt, ca fiind un avantaj, deoarece, este mult mai traumatizant să dobândeşti o dizabilitate la maturitate, decât să creşti cu ea”, mărturiseşte Livia. „În general, de mică, nu am fost prea afectată de problema de sănătate pe care o aveam, familia mea s-a străduit dintotdeauna să mă ajute să nu mă simt diferită. Totuşi cred că au existat anumite probleme, legate de hiperprotectivitatea venită din partea familiei şi care din păcate, continuă să se manifeste şi pînă în prezent”, a mai adăugat Livia.

Prejudecăţile societăţii – un adevătat obstacol
Livia PânzariProblema de sănătate nu a încurcat-o pe fată să schimbe deja mai multe joburi, acum fiind cel mai aproape de vis pentru că activează ca prezentator de emisiune la Radio Moldova. Întrebată dacă în toată experienţa ei de angajare s-a simţit cumva mai diferită de colegii ei, Livia ne-a răspuns: „Diferită” nu mă simt în mare parte , atîta doar, că odată cu trecerea timpului, mi-a fost dat să înţeleg că oamenii au foarte multe prejudecăţi şi că adesea le este foarte greu să se debaraseze de ele”.

Descriind diferite situaţii din viaţa ei, Livia Pînzari crede că cea mai mare barieră în legătură cu dizabilitatea, a întâmpinat-o în momentul în care a devenit studentă. „Fiind absolventă a unui liceu special, pentru copii cu deficienţe vizuale, nu eram obişnuită atât cu unele atitudini mai reticente din partea colegilor sau a cadrelor didactice, cât şi cu ritmul de învăţare, necesitatea de autogestionare, sunt unele probleme cu care m-am confruntat la facultate, şi care mi-au rămas încă în memorie”.

Angajatrori reticenţi
Livia„Este dificil să spun care ar fi cel mai bun job pentru femeile cu dizabilităţi, deoarece consider că acest amănunt depinde în mare parte de tipul de dizabilitate pe care îl are persoana. Din ceea ce s-a demonstrat de-a lungul anilor şi datorită exemplelor pozitive pe care le-am cunoscut, sunt convinsă că ar fi în general doar câteva profesii, meserii care ar fi total inaccesibile pentru persoanele cu dizabilităţi. Până la urmă aceasta fiind doar o problemă de adaptare a locului de muncă şi de crearea unor condiţii specifice, necesare persoanei, lucru ce nu reprezintă o problemă, în cazul în care angajatorul manifestă dorinţă de colaborare. Vreau să încurajez în acest sens, utilizarea noilor tehnologii informaţionale în toate aspectele vieţii, mai ales în serviciu”.

Livia consideră că acestea reprezintă calea spre autodezvoltare şi autoafirmare, pentru persoanele cu dizabilităţi. „Pentru mine personal, aceste mijloace au însemnat foarte mult, în esenţă ele mi-au oferit oportunitatea de a urma o facultate, de a obţine un job. Aş încuraja fetele cu dizabilităţi să încurajeze cooperarea cu anumite organizaţii ca să îşi dezvolte abilităţile în acest sens. Totodată, vreau să menţionez că din realitatea pe care o cunosc, aş putea spune, că aceste organizaţii, chiar dacă există, nu sunt cunoscute de femeile şi fetele cu dizabilităţi, aceasta fiind o dovadă a faptului că ONG-urile existente sunt prea puţin deschise faţă de ele”, e de părere tânăra.

Sentimentul recunoştinţei
LiviaLa moment Livia Pînzari este mulţumită şi fericită pentru tot ceea ce are, dar consider că mai are încă foarte multe lucruri de realizat, lucru care o motivează. „Ştiu că uneori totul depinde de mine, chiar dacă nu pare. Dacă stai pe loc aşteptând ca totul să vină la sine, probabil nu voi face nimic, dar dacă voi face eu tot posibilul să reuşesc, probabil voi reuşi! Pînă acum am primit mai mult decât mă aşteptam şi primesc în continuare. Primesc afecţiune, prietenie, sprijin, suport moral şi multe altele”.

„Personal nu cred că dizabilitatea a influenţat negativ viaţa mea, ori, dimpotrivă, acest fel al meu de a fi, m-a ajutat cred să descopăr „o altă dimensiune a realităţii umane”, pe care poate, foarte mulţi dintre noi nu o cunosc, sau nu o observă”, e de părere fata. Chiar dacă nu vede de ani buni, Livia a înţeles că dificultăţile nu sunt întotdeauna o povară, iar uneori, sunt chiar un factor de modelare a caracterului uman spre o spiritualitate aparte.

Mariana Ţîbuleac

Distribuie articolul: