În calitate de manager, a venit să reabiliteze un departament-fantomă, care era ca și în bancul acela: „eu sunt, dar nu-s”. În calitate de femeie, a înfruntat prejudecățile ca să demonteze zâmbetele sarcastice ale unora ce se îndoiau de eficiența unor femei la conducere. Despre cum e să vii „la dușman în pat”, oameni și mentalități – dar și despre sclavagismul din familie, tocuri și planuri de viitor, în interviul ce urmează.
– Dacă mă gândesc la experiența ta la BBC, care este și ea o companie publică, cred că ai avut ocazia să compari aceste două modele de instituții publice (în măsura în care se pretează comparației, desigur). Care din ele a cerut mai multă dedicare?

Lucurile pot fi și nu pot fi comparate. Experiența mea cu BBC-ul a început pe când aveam 18 ani, iar după o jumătate de an de testări am fost angajată.

La acea vreme eram, cum m-au botezat colegii mei de la CJI, „l’enfant terrible”, gândeam în termeni foarte categorici, vedeam lucrurile în alb și negru, gri-ul nu exista. Dar în același timp, debordam de energie, iar colegul meu, Alexandru Canțîr, zicea că sunt ca un burete perfect, pentru că absorbeam totul. Am învățat foarte multe în acea perioadă cât am lucrat acolo, până a câștiga bursa pentru masterat în Marea Britanie. Dacă nu mi-aș fi dorit o schimbare, probabil că aș fi rămas la BBC până se închidea biroul.

– Cum rămâne cu nivelul de satisfacție profesională?

Păi, tocmai de asta și ziceam că nu pot fi comparate. Aici a fost un soi de misiune imposibilă, am venit „la dușman în pat”, ca să fac referire la filmul omonim. La BBC am lucrat cu oameni culți, care m-au marcat, unii mi-au devenit mentori. La Moldova 1 situația a fost invers, am avut doar o mână de astfel de oameni, care pot aprecia lucrurile, care știu a spune un „mulțumesc”.

– Poate au fost și din cei cărora tu le-ai devenit deja mentor?

Nu mi-am propus, iar dacă a fost cineva care a învățat de la mine, nu pot decât să le mulțumesc. Însă aici am venit mai curând ca să dau decât să iau, și să schimb niște lucruri în pofida unei rezistențe foarte mari. Aici oamenii m-au privit cu dispreț și reporterii care au servit Partidul Comuniștilor – și or să-i servească până la moarte, căci la altceva nu se pricep – au respirat ușurați când am depus cererea, erau vădit fericiți că am plecat.

Dar am avut puterea și am rezistat și datorită unor oaze, unor oameni care au avut energii pozitive și au știut să spună un cuvânt de bine. Aceștia chiar dacă au fost puțini, au făcut cât o sută.

– Politicul cât de mult te mai atrage?

Aici nu pot decât să invoc citatul domnului Oazu Nantoi, pe când era candidat la președinție. Care, atunci când a mers pentru examenul medical, fiind întrebat de medici dacă prezintă acuze, a spus că are o continuă senzație de greață atunci când vine vorba de politic. Asta e exact starea pe care o simt eu și cred că s-a precipitat încetul cu încetul pe parcursul acestor 2 ani.

– Crezi că o femeie poate influența lucrurile mari într-un stat?

Este mai curând o chestiune de statut și de respectul pe care ți-l impui decât de faptul că ești femeie sau bărbat. Personal, de mult nu mai cred că aspectul îți poate influența situația, într-o direcție sau alta. La un moment dat, totul depinde de felul în care faci lucrurile, cum vorbești, cum acționezi, cum îți construiești relațiile, dacă ai suficient simț al umorului ca să treci prin viață.

Ca să vă dau un exemplu, m-a sunat odată domnul Roșca, m-a salutat și îmi zice: „te sună unul fără antecedente penale”, la care eu i-am zis: „… dar cu suficiente antecedente morale!”. Și a râs și dl Roșca.
În rest, în ultimii doi ani, nu am avut timp să arăt glamour, să fiu atentă la cum îmi asortez accesoriile. Am fost doar la câteva recepții mondene, dar aceasta nu mi-a știrbit din capacitatea de a influența anumite lucruri.

– După plecarea de la Moldova 1 planifici să revii în circuitul jurnalismului activ?

Voi rămâne în jurnalism, însă într-o altă formă, una în care să mă ocup de management, promovarea libertății de exprimare, colectarea de fonduri, lucruri la care cred că mă pricep. Chiar fiind la Moldova 1, împreună cu dna Sîrbu, am atras aproape 1 mln $, pentru modernizarea camerei de știri și profesionalizarea angajaților.
Eventual, dacă aș face jurnalism, aș face documentare, acestea mă pasionează și pentru că nu sunt atât de efemere ca știrile. Dar deocamdată, am nevoie de un maaare respiro.

– La o prezentare din decembrie anul trecut spuneai că statul la cratiță, cu copiii acasă, e o reîntoarcere la epoca sclavagismului. Ce șanse sunt să te vedem cu polonicul în mână, ca „sclavă” a familiei?

Aici trebuie să revin la ceea ce spuneam mai devreme despre mentori: unul din colegii mei de la BBC, Dorian Galbinschi, îmi zicea că de când au apărut băieții lui, a intrat în perioada sclavagismului – și de asta ziceam, bucură-te de viață până să apară copiii, că după aia intri în sclavagism.
Acuma, probabil că sunt unii nostalgici după pre-sclavagism, dar sunt sigură că și în perioada asta sunt destule lucruri frumoase pe care ți le aduc copiii, de care te poți bucura.

– Când va reveni machiajul pe fața Lilianei Vițu?

Curând, foarte curând – în vacanța care va începe de pe 7 aprilie. Atunci vine libertatea pentru mine, așa cum a venit și în 2009 pentru noi toți. După asta urmează și vacanța de Paști, așa că în curând va reveni machiajul, poate și tocurile, poate și fustele mini. Și poate voi avea timp să scot bijuteriile de la naftalină…

Distribuie articolul: