În calitate de manager, a venit să reabiliteze un departament-fantomă, care era ca și în bancul acela: „eu sunt, dar nu-s”. În calitate de femeie, a înfruntat prejudecățile ca să demonteze zâmbetele sarcastice ale unora ce se îndoiau de eficiența unor femei la conducere. Despre cum e să vii „la dușman în pat”, oameni și mentalități – dar și despre sclavagismul din familie, tocuri și planuri de viitor, în interviul ce urmează.
– Liliana, creionează în câteva cuvinte o scurtă retrospectivă a experienței de doi ani de la Moldova 1. Primele lucruri ce îți vin în gând..?

Ceva nou, ceva ce, oricât de multe cărți ai citi despre management ca psihologie a maselor, până la urmă se reduce la lucrul cu oamenii. Practic, e ideea că managementul în primul rând ține de oameni și de multitudinea de relații pe care poți să le ai cu ei – fie că sunt relații de respect, de încredere, sau dimpotrivă, relații în care nu există niciun dram de încredere. În acești 2 ani, eu le-am avut pe toate, acesta a fost probabil principalul lucru.

În afară de aceasta, pe cât de frustrant era în general, pe atât de mare era și satisfacția în mici clipe în care vedeam că eforturile mele și sănătatea pe care le-am depus, dau roade, tot mai mulți oameni spunându-mi că au început să urmărească știrile la M1.

– Cu 2 ani în urmă, când ai venit în această funcție, alături de doamna Angela Sîrbu, presa specula pe seama faptului că la conducerea TVM au venit două femei…

Ba mai mult chiar, pe atunci președintele interimar spunea că la televiziune e matriarhat.

– Exact. Iar acum, odată cu plecarea Angelei, și acum și a ta, de la Moldova 1, crezi că se va mai specula la fel, că nu ați reușit să vă impuneți pentru că nu erați bărbați? Că te-ai resemnat, că te-ai retras deoarece ești femeie?

Au fost și voci care, în stil tipic misogin, au persiflat pe seama motivelor plecării noastre. Sunt sigură însă că mai multă lume a constatat că uneori, femeile sunt mai dure, mai puternice, și solidaritatea despre care se spune că nu există la femei, s-a văzut în cazul nostru. Dacă totuși s-ar găsi cineva care să zică așa ceva, aș pune-o pe seama faptului că sunt limitați și că nu au habar despre ce vorbesc.

Am avut surpriza să descopăr peste câte mizerii pot să trec în acești doi ani de experiență. În rest, nu pot să văd așa problema și nu pot să dau prea multe detalii pe tema asta.

– Când ai venit la M1 ai avut un timeline concret, ai știut cumva sau ai avut vreo impresie că (nu) o să dureze?

Din start, când am venit la M1 am știut și am zis că nu am venit ca să lucrez o viață la această televiziune- nu sunt tipul de om și vremurile sunt altele, nu pot să înțeleg cum poți să stai 30-40 de ani, decit dacă e afacere de familie. Atunci, eu am zis că vin să fac schimbari. Speram că o să dureze încă mai puțin și sunt sigură că unele lucruri am fi putut să le facem nu în doi ani, ci într-un an sau în jumătate de an de zile.

Dar știam că nu voi sta mai mult de 2-3 ani de zile, pentru că atunci însemna că n-am reușit să fac reforma și ar fi trebuit să admit că n-am reușit să fac ceea ce mi-am propus. Eu regret că am dus până la capăt proiectul în 2 ani de zile și nu într-un an de zile, cum ar fi trebuit.

– Cu 2 sau 3 ani în urmă, dacă îmi aduc aminte bine, citeam un interviu în revista Punkt, foarte entuziast, așa, cu amintiri din luna de miere și detalii romantice pe alocuri. Cum stați acum la capitolul romantism, după 2 ani în care ai fost șefă peste…

…66 de persoane

– Care, din câte înțeleg, nu prea erau dispuși să lucreze.

Ce pot să spun e că acum sunt mai puțin dispusă să dau detalii despre viața mea de familie decât eram atunci, poate că pentru că prind la minte odată cu apropierea de vârsta lui Hristos…

– …sau de funcțiile publice…

Sau de funcțiile publice. E un soi de maturizare, pentru că odată cu maturizarea profesională, te maturizezi și personal. Și atunci, ce pot să spun este că în această perioadă e clar că m-am consumat mult, e clar că viața de familie a fost sacrificată. Ca și orice femeie care ajunge la un moment dat să aibă nevoie de un soț înțelegător, pot să spun și eu că dacă nu mă sprijinea și pe mine soțul, ar fi fost destul de complicat. Iar momentele de romantism au fost mai puține, dar mai intense.

– Anumite priorități s-au schimbat după asta?

N-aș spune că mi le-am schimbat, cred că pentru fiecare etapă există anumite priorități. Pentru perioada Moldova 1 prioritatea a fost să mă dedic muncii, acum prioritatea e familia…

– Eventual, copiii?

Bineînțeles. Asta nu înseamnă totuși că am renunțat la una sau la alta.

– Ca să revin puțin la tema dinainte, cu o ultimă întrebare despre postul public de televiziune. Te-ai pornit ca manager, dar ai ajuns să închei ca editor, cu muncă de jurnalist (cel puțin, în ziua de astăzi).

Hai să vă povestesc o situație care pe mine m-a marcat mult, cred că a fost principala lecție de management. Când am fost la o vacanță la mare, în Turcia, am remarcat cu soțul meu managerul hotelului – un tip de 40 de ani, cu masterat făcut prin Marea Britanie (după accent), care arăta impecabil. La un moment dat, într-o zi când toată lumea lua masa în restaurantul din interior, managerul a văzut că lucrurile nu se mișcă pe atât de repede pe cât ar fi trebuit și atunci, s-a apucat să degajeze și el fluxul, să strângă mesele, să aducă furculițe…

Atunci, am înțeles că a fi manager nu înseamnă să stai departe de cei cu care lucrezi și să nu te implici. Asta a fost și filosofia mea, să muncesc cot la cot cu ei, în ideea că oamenii, dacă mă văd pe mine că lucrez peste program, cu dare de inimă, vor lucra și ei.

Eu nu mi-am măsurat rezervele de energie și cine a avut de lucrat, de învățat, asta a făcut. Că au fost mai mulți din cei care au preferat să meargă pe inerția sovietică, cu „haltură” (alt cuvânt mai potrivit în română acum nu găsesc), aceștia se vor perpetua continuu dacă nu se vor schimba lucrurile la Moldova 1 – iar eu nu vreau și nu pot lupta cu un așa „set de valori”, eufemistic vorbind. 
(partea a 2-a a interviului o puteți citi mâine)
 

Distribuie articolul: