Sunt femeile potrivite la locul potrivit, iar munca în cadrul serviciului de presă al Serviciului Protecției Civile și Situațiilor Excepționale le impune să dea dovadă de responsabilitate și autoritate pentru cazurile pe care le comunică zilnic pentru mass-media. Liliana Pușcașu și Diana Țurcan au acceptat provocarea noastră de a participa la o discuție despre feminitate și autoritate, slăbiciuni și uniforma zilnică, brand personal și puterea de a-și stăpâni emoțiile în situații de force-majeure!

L.P.:  Niciodată n-am crezut că activitatea în această instituţie ar putea atenta la feminitate, din contra, consider că în cadrul unui serviciu destinat mai mult bărbaţilor, femeile reuşesc cu succes să completeze tabloul de rezistenţă îmbinat cu devotament şi curaj. O femeie poate îmbina şi calităţi cum ar fi: responsabilitatea şi autoritatea şi nu încetează să rămână feminine. Până la urmă, este important să te regăseşti într-un anturaj, domeniu şi să reuşeşti să faci activităţi utile, chiar dacă la prima vedere par dificile. Nu întâmplător se spune că nu există profesii pentru bărbaţi sau femei, există oameni profesionişti. Dacă mi-a fost dificil sau nu să mă acomodez cu uniforma de salvator, spun că nu mi-a fost greu, pentru că uniformă vedeam acasă încă de mică, ce-i drept, una de poliţist. Mai mult,  sinceră să fiu, după 10 ani de activitate în Serviciul Situaţii Excepţionale, cea mai potrivtă ţinută în care mă simt cel mai bine este cea de serviciu, mai ales în uniforma de campanie, deoarece reuşesc să mă simt parte din echipa de intervenţie, chiar dacă misiunea mea este să comunic despre intervenţia echipei.

D.Ț.: A fi parte din cadrul SPC SE este mai întâi de toate o onoare pentru oricine își face munca aici, pentru că din moment ce reușești să dedici mult timp, măsurat în ani, înseamnă că ai nevoie de responsabilitate, tenacitate, dăruire și devotament. Întrucât aceste calități merg mână în mână cu feminitatea, atunci nimic nu poate reprezenta pericol pentru aceasta. Chiar dacă specificul activității de aici este unul care te solicită la maxim, plăcerea de a fi utilă și de a contribui cât de puțin la construcția unor lucruri, nu face decât să sublinieze feminitatea. Mai mult decât atât, uniforma este atributul care impune multă răspundere atât la locul de muncă, cât și în fața societății, iar acest lucru te face doar să-ți dorești să perseverezi în ceea ce faci, fără să simți vreun aspect ca fiind dificil sau incomod. Nici pe departe o uniformă nu ia din originalitatea unei femei, ci dimpotrivă: îi conferă un stil aparte, pe care alegi să-l porți și pe care îl adopți.

L.P.: Da, într-adevăr fiecare zi pentru noi este importantă, deoarece avem misiunea de a vorbi despre oameni căre au de suferit în diverse situaţii excepţionale. E greu să mergi la intervenţii şi să rămâi rece la durerea pe care o simt cei care au pătimit în incendii, explozii, accidente ş.a Cea mai dificilă a fost prima experienţă, dar cu timpul, am înţeles că dacă nu o să-mi pot stăpâni emoţiile, atunci locul meu nu este aici. E absolut necesar să fii calm, calculat pentru a reda mesajul societăţii, în caz contarar, oamenii ar putea să nu înţeleagă obiectiv situaţia, iar mesajul privind intervenţia echipelor de salvare ar putea apărea denaturat.

D.Ț.: Solicitarea și faptul că trebuie să ții pasul indiferent de situație, caracterizează munca de zi cu zi, pe care o faci. Este înșelător să crezi că nu te emoționează sau nu te macină, ca pe fiecare om de altfel, întâmplările tragice pe care vii să le comunici. Deși statutul îți cere să ai mină neclintită, indiferent de cât de tare te marchează o situație și să aduci o informație obiectivă, e și firesc că te gândești la cei care au avut de suferit și la durerea rudelor acestora. Dar se întâmplă să fii atât de solicitată în perioada în care are loc o situație ieșită din comun, încât nu-ți poți permite să ai emoții. Încărcătura emoțională apare post factum și asta te face să vii cu și mai multe atenționări față de oameni în mesajele de viitor, întrucât doar în situațiile excepționale îți dai seama cât de mult contează o viață de om, că nu există cale de întoarcere și că nu se mai poate face nimic pentru cineva care a căzut victimă unor circumstanțe fatale.

L.P.: Au fost şi cazuri când rudele oamenilor care au avut de suferit în situaţii dificile, urmărind buletinele de ştiri, aflau despre cele produse.  Aici vorbim mai ales de accidentele rutiere produse peste hotarele ţării cu implicarea mai multor persoane din ţara noastră.  

D.Ț.: Inevitabil, multe din tragediile care se întâmplă sunt aflate de la noi, în sensul în care noi venim cu informații despre acele situații în care, din păcate, multă lume are de suferit. Au fost cazuri când a trebuit să vin să anunț persoanele despre decesul rudelor. Da, e foarte greu, dar e o parte din lucrul pe care am ales să îl fac, iar asta comportă mereu responsabilitate. Și astfel, în fiecare zi e de datoria mea să mă gîndesc cum trebuie să fac ca acțiunile mele să fie corecte, indiferent de dificultate. 

L.P.: Recunosc că o mare parte din timp o dedic serviciului şi credeţi-mă că nu o fac doar din simpla obligaţie, dar în mare parte din plăcere, pentru că în fiecare zi învăţ ceva nou, iar comunicarea, fie în refelctarea intervenţiilor de salvare sau în domeneiul prevenirii situaţiilor de risc, te face să te autoinstruieşti permanent. Chiar şi cu telefoanele permanent încinse reuşesc, sper eu, să fiu şi mamă, şi soţie.  De fapt, aprecierea cred că trebuie să mi-o dea cei mai apropiaţi oameni. Ador zilele cu soare din plin şi, dacă reuşesc să-mi fac timp liber, atunci aleg promenade cu familia, alături de cei mai iubiţi oameni din preajma mea.

D.Ț.: De multe ori, omul de la serviciu nu prea se schimbă venind acasă. Se întâmplă ca majoritatea ideilor, gândurilor, emoțiilor acumulate la locul de muncă să le păstrezi pentru întreaga zi și să nu te părăsească pentru că te-ai obișnuit să nu tragi cortina odată ce ai ieșit pe ușa biroului. Și nu e de rău, și ține de fiecare în parte. În rest, ca orice om, cu obișnuințe, aspirații și multă dorință de a înainta și progresa. 

L.P.: Mi-i dor de zilele când scriam versuri. Perioade din viaţă când reuşeam să compun poezii…

D.Ț.: Slăbiciunile nu sunt premise atunci când alegi să porți uniformă, dar în clipe de răgaz, te prinzi cu gândul că există lucruri de care ai uitat, dar fără de care poți să înaintezi. Poate să-mi fie dor doar de niște vremuri care au trecut, etape care m-au marcat, și-au pus amprenta pe construcția mea ca și persoană, dar care s-au consumat lăsând loc pentru altele. În rest, există timp, mai mult sau mai puțin pentru întâlnirea cu sine și pentru planuri de viitor.

L.P.: Brand personal? Nu am idee ce ar trebui să faci, ca să devii brand. Părerea mea este că fiecare om trebuie să fie firesc şi nu aparent. Mai mult, unii oameni sunt foarte carismatici şi probabil asta îi scoate din tipare. Alţii depun eforturi colosale în realizarea unor scopuri şi asta îi pune în valoare sau în lumina reflectoarelor. Probabil, persoanalitatea fiecăruia dictează.

D.Ț.: Un brand personal cred că trebuie construit și menținut cu multă atenție, dar fără exces de zel. Doar munca continuă și disponibilitatea pot construi ceva ce durează în timp. Desigur că e păcat atunci când, fără să țină de tine, ceva nu mai merge cum ar trebui… Dar dacă demnitatea și corectitudinea sunt cele ce susțin coloana vertebrală, nimic nu poate atenta asupra imaginii!

Foto: Ellene Mocrii

Distribuie articolul: