Până la apariția cărții, era cunoscută publicului moldovean ca jurnalista Lilia Buclis, emigrată în Italia. Odată cu „Testamentul necitit”, a devenit Lilia Bicec, cel puțin pentru cine a citit cartea. O istorie de viață cutremurătoare și o carte „dezgolită de metafore”, după cum a spus Gh. Erizanu – toate acestea, în articolul de azi, care nu putea fi decât sub forma de interviu în stare pură. Știu că aţi plecat ilegal; în ce măsură se înscrie această experiență în traseul clasic al moldoveanului emigrant?
Sfârşitul secolului trecut a fost anul de cotitură a vieţii mele. Iniţial, după ce am abordat mai multe agenţii turistice din Moldova, am obţinut o viză pentru Cehia. Eram conştientă că, ajungând la Praga, va trebui să continuăm calea in mod clandestin, dar nu-mi puteam imagina cum poate fi.

Aveam o stare de sufocare în Moldova şi doar plecarea îmi părea singura soluţie. Ajunse la Praga, călăuzele ne-au comunicat că va trebui să mergem prin pădure. Cât vom merge, până unde, nimeni nu ştia. Acolo, în mijlocul pădurii, unde totul părea amorţit, noi – eu, două prietene si încă alte trei femei – trebuia să mergem, să fugim, să ne mişcăm la ordinul călăuzelor. Cât era calea de lungă, nimeni din noi nu ştia: un kilometru, zece sau…
Călăuza ne-a însoţit pănă la frontiera cu Germania. Eram la vreo 30 de metri, de partea cealaltă ne aştepta un vehicul nemţesc. Trebuia să trecem printre doi piloni – aşa era marcată graniţa dintre Cehia şi Germania la marginea acelei păduri. Dar imediat după ce am intrat în maşină ne-au observat granicerii germani, lăsându-ne să facem câţiva metri, după care au oprit vehiculul, iar pe noi ne-au percheziţionat, încătuşat şi ne-au însoţit într-o închisoare provizorie din Germania.

De acolo am fost transferate la cea din Cehia (după viza pe care o aveam în paşapoarte). Apoi am fost eliberate cu condiţia să părăsim Cehia timp de 10 zile. Nu ne-am întors în Moldova, ci am încercat să traversăm graniţa cu Germania a doua oară şi aşa am intrat în Italia.
După şocul psihologic prin care trecusem, Italia mi se părea ţara basmelor, deşi frica expulzării se încuibase în subconştientul meu şi mă urmărea mereu. Aceasta a fost prima etapa în calea Odiseei mele. Ce a urmat, le-am luat drept nişte întâmplări futile, uşor de depăşit.

Cum ați ajuns la „Testamentul necitit”, și de ce anume acest titlu, pentru o lucrare despre dorurile unei mame plecate în străinătate?
Pierdusem cinci ani din marea mea misiune de mamă. Doream să recuperez acele momente măcar parțial. M-am angajat part-time la „Centro delle donne”, însă după o jumătate de an am fost nevoită să intru în șomaj. Dispunând de mai mult timp liber, am încercat să-mi fac o mică ordine în ce vreau și ce aș putea face.

Astfel, am adunat toate scrisorile dedicate copiilor mei, dar neexpediate, prelucrându-le și sistematizându-le. Intenția mea fusese să le las ca moștenire copiilor mei, care într-o bună zi vor da de ele, îngălbenite de timp, și le vor citi, aflând despre adevăratul calvar al vieții mele, dar și al altor femei care au luat calea înstrăinării din disperare și din instinctul matern de a-şi ajuta copiii.

Doream să le las acest Testament, în care în clipele de solitudine încercăm să răscolesc profunzimile trecutului, depistând tangențe cu actualele cataclisme sociale. Cum este deportarea părinților și bunicilor mei. Pe parcursul scrisorilor am încercat să fiu sinceră, așa cum poate fi doar o mamă în fața copiilor săi. Dar scrisorile nu le expediam, îi consideram prea mici pentru a afla un adevăr crud și durut.

După ce i-am adus pe copiii mei, Stasic și Cristina, îi Italia, viața îmi părea o sărbătoare. Chiar felul de a găti, de a pune masa, îmi oferea un prilej de bucurie.
Dar, din păcate, viața e dură. Bătu ora fatală a destinului, dându-mi lovitura cea mai grea – pierderea fiului într-un accident rutier. În acel moment și viața mea încetini să mai aibă un sens. Stasic nu a reușit să citească scrisorile, astfel rămânând testamentul necitit…

… O zicală italiană glăsuiește: „Nu contează cum cazi, ci cum te ridici”. Nu cred că m-am ridicat mult, dar am încercat să mă mențin. La îndemnul unor prieteni și al actualului meu soț, am prezentat manuscrisul la prima editură găsită pe internet. Pierdusem mult contactul cu Moldova, nici nu știam că Editura Cartier este una din cele mai prestigioase. La câteva luni a apărut cartea, lăsând titlul „Testamentul necitit” , cu subtitlul „scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident”.

Istoria descrisă în roman este cumva inspirată din realitatea pe care aţi trăit-o în Italia? Povestiţi-mi mai multe despre carte…
Aceată carte cuprinde și viața mea din Italia, dar nu numai. Folosind genul epistolar, am avut posibilitatea să abordez mai multe teme. În acest roman se regăsesc, în primul rând, persoanele emigrate și copiii acestora. Cartea este micul meu emisar între cei plecați și cei rămași acasă, este reflectarea unui adevăr scris de la persoana întâia, unde domină adevărul pur. Este un regret pentru toți copiii privați de căldura și comunicarea cu mamele lor, este un semn de întrebare pentru familiile dezmembrate. Este o tentativă de a da nume personajelor din Marele Exod al secolului.

Lansarea la Chișinău a avut un ecou public important, ați lansat cumva cartea și în alte orașe?
Cartea mai păstra un miros proaspăt de tipografie, când la Chișinău, la Librăria Nouă a avut loc prima lansare. Această lansare a fost pentru mine personal un eveniment de regenerare, de revelație și o întâlnire de neuitat cu o bună parte din foștii mei colegii de facultate, scriitori, prieteni, care nu m-au uitat, deși dispărusem de vreo 10 ani.

Apoi a urmat o altă lansare la Bălți, unde au participat studenți, scriitori, persoane care doreau să afle din prima sursă despre exod. Ar fi fost un păcat să nu fie lansată cartea și la Glodeni, orașul meu de baștină. Acolo am rămas plăcut surprisă de foștii mei profesori de la școala din Viișoara, de prieteni din copilărie, jurnaliști de la ziarul unde lucrasem, scriitori din România care m-au onorat cu prezența lor.
Recent am avut o lansare și la Paris, care sper să nu fie ultima. Deși în Italia nu am avut nicio lansare de carte în varianta română, nu mă plâng, căci în curând va apărea cartea în limba italiană.

Cum au primit cititorii „Testamentul”? Care au fost reacțiile celor care s-au regăsit în el?
Mulți dintre cititori m-au contactat, unii spuneau că au citit cartea într-o noapte, alții m-au complementat. Cei cărora nu le-au plăcut încă nu au cutezat să mă contacteze.

Italienii știu de cartea dumneavoastră? Nu v-aţi gândit s-o traduceți şi în limba italiană?
Evident că au aflat cei mai apropiați prieteni, care așteaptă ediția italiană. La anul viitor cartea va apărea cu titlul „Esodo di una mamma” la Casa Editrice Einaudi, una din cele mai prestigioase edituri din Italia. Cu ei am încheiat un contract de 10 ani, avantajos din mai multe puncte de vedere.

„Testamentul necitit” e, prin excelență, un roman catharhic – dar mă întreb dacă nu v-a epuizat inspirația. Mai aveți alte „planuri” literare?
Din păcate nu sunt prea organizată. Aș vrea să le reușesc pe toate, dar timpul este cel care decide. Scriu mereu, dar mă abțin să vorbesc la concret de planuri literare, căci niciodată nu știi cum vor demara…

Dar în Moldova aţi activat ca jurnalistă. În Italia n-aţi încercat să vă continuaţi munca în același domeniu?
Cu un an în urmă am fondat la Brescia o Asociație italiano-moldovenescă, se numește „Moldbrixia” (Mold – de la Moldova și Brixia – numele antic al orașului Brescia). Acolo am început să edităm, din luna martie, revista bilunară „Moldbrixia news” grație proiectului finanțat de UE IEVP și implimentat de OIM în parteneriat cu Guvernul Republicii Moldova. Această activitate îmi răpește majoritatea timpului, dar sunt mulțumită că pot acorda informații utile basarabenilor din nordul Italiei. Când sunt mai liberă, scriu pentru „Ziarul de Gardă”.

Aș vrea să revin la subiectul rădăcinilor. Știu că sunteti originară din Glodeni. Cât de des reveniţi în Moldova?
Revin des la baștină. Uneori vin pur și simplu să-mi revăd rudele și prietenii, alteori să însoțesc pe cineva. Așa cum am fost în calitate de traducător pentru doi jurnaliști de la revista „Vanity Fair”, interesați de soarta copiilor rămași singuri acasă.

Ziariștii nu făceau parte din niciun proiect. Nu au scris la comandă, ci au elucidat problema copiilor rămași singuri acasă, fără a învinui mamele care au fost nevoite să plece peste hotare. Apoi am fost invitată la o conferință internațională organizată de Biroul pentru Relații Interetnice în partenierat cu Organizația Internațională pentru Migrație, OIM. Am fost și cu familia, vizitând Moldova de la sud la nord.

Dacă ar fi să întoarceţi timpul, aţi lua aceeaşi decizie, de a emigra din țară? De fapt, cum vă priviți propriul destin?
Mă consider realistă, dar cred mult în soartă. Iar destinul este o enigmă. Și e foarte bine că nu-l cunoaștem, sperând că ceea ce avem e datorită eforturilor noastre. Deseori îmi revizuiesc trecutul deducând că așa mi-a fost destinul. Acest gând îmi dă un mic confort și nu dau vina pe nimeni când îmi vin dizgrațiile și nici nu merg cu capul prin nori când am mici succese.

Moto-ul vieții mele a fost mereu: „În măsura izbânda te bucure, în măsură plângi în nevoi…”. Eu am plătit un tribut enorm, dacă mă refer la pierderea fiului meu, dar viața are labirinturile ei. Asta este crucea mea și indiferent de vicisitudini, eu cred că mi-o duc cu demnitate.

Totuși, îi aveţi pe cei dragi alături…
O am pe Cristina, fiica mea, pe actualul meu soț, pacea, liniștea și căldura familiei. Sunt pilonii cei mai trainici pe care se poate sprijini o familie oriunde s-ar afla.

Acum aţi fi gata să reveniţi definitiv în Moldova?
Nu regret că am plecat. La moment mă simt o cetățeană europeană, iar identitatea mea nu se denotă printr-un act de identitate, ci prin felul de a fi. Eu îmi respect țara unde m-am născut, dar cotitura mea a fost prea mare ca să mai pot reveni cu traiul în Moldova.

Când revin în Moldova îmi lipsește mereu comoditatea vieții italiene. Nu e vorba numai de condițiile de trai, ci de faptul că relațiile dintre oameni sunt foarte diferite. Lipsește cordialitatea, îndeosebi, celor din sfera de deservire. Noi, basarabenii, trebuie să ne dezobișnuim de a mai sta cu frunțile încrispate și să încercăm a zâmbi. Să ne dezintoxicăm de virusul invidiei și să încercăm să fim mai buni.

Experiența italiană v-a marcat atât de mult?
Rolul decisiv pentru a mă stabili în Italia l-a avut prima mea revenire acasă după o absență de trei ani. Am avut impresia că societatea m-a respins, iar eu nu mă mai regăseam. Brescia, orașul italian, unde locuiesc mai mult de 10 ani, m-a adoptat cu generozitate. Aici este casa și familia mea, prietenii care-mi sunt ca și cele mai apropiate rude. Aici este mormântul feciorului meu, iar alături cred că va fi și al meu.

Distribuie articolul: