Mă plimbam împreună cu o dragă prietenă pe uriașul pod Molo din Sopot, Polonia. Era o zi perfectă. Soarele ardea, deși era sfârșit de septembrie, și după cum mi s-a spus, nu era normal în acea perioadă să fie așa temperaturi. Marea Baltică era cuminte, iar cerul curat. Lebedele alergau pe plajă după turiști cerșind firimituri. Nu ne văzusem cu prietena mea, care mi-a fost acum patru ani studentă, de aproape un an. Ea face voluntariat la o organizație de caritate în Trojmiasto (cele trei orașe din nord: Gdansk, Sopot, Gdynia).

Ne-am plimbat o zi întreagă în centrul vechi al Gdanskului. Acolo am intrat într-un magazin oriental, unde mi-am găsit o eșarfă galbenă, care se asorta cu ciorapii mei. Am mâncat o zapekanka enormă și delicioasă, și am mers să vedem locul de unde Lech Wałęsa a pornit mișcarea Solidarność (Solidaritatea), cea care a născut democrația în Polonia. Am decis apoi să ne plimbăm și în Sopot. Avusem o zi plină, eram foarte obosite, dar aveam o încărcătură pozitivă atât de mare, încât durerea din tălpi nu mai conta.

După jumătate de oră de mers cu trenul am ajuns la destinație. Ne-am plimbat nițel pe străzile pline cu oameni să caut magnetuțe, pentru frigiderul mamei. Am o obligație morală să-i aduc unul din fiecare oraș pe unde merg. Apoi, ne-am îndreptat spre podul Molo, de care vă spuneam. În față – marea spumoasă și cam agitată de briză, iar în apropierea podului, în stânga, e marele Grand Hotel. Hotelul care i-a adăpostit pe Fidel Castro, Adolf Hitler, Greta Garbo, Marlene Dietrich și alți titani ai istoriei.

Și cum căscam gura când spre lebede, când spre hotelul impunător, văd doi bătrânei uscați de timp și neputincioși din cauza artritei. Stăteau cuminți pe o bancă de pe pod. Ea – cu o pălărie de paie, cu ochelari de soare, mari și negri. Avea o rochie lungă, de un bej deschis cu imprimeuri geometrice. El la costum, unul alb. Avea și o bască, care se asorta cu îmbrăcămintea. Bătrânelul tot avea ochelari, pentru văz, cu ramă groasă.

La un moment dat, ea, fără să spună nimic, își ridică umerii în sus, își încrucișează mâinile și cu palmele își apucă bicepșii veștejiți. Gest pe care îl facem când ne este frig. Bătrânelul, atâta cât îl ținea vârsta, sare ca ars și îi aruncă pe umeri un șal galben. O acoperă cu grijă și se așează alături. El ținea în mână o revistă din care a început să citească; ea, senilă, privea pescărușii. Mișcările lor, atât de stângace, făcute cu greu din ciolanele ce scârțâiau sub greutatea anilor, trădau atâta iubire…

Cred că acești oameni nu s-au iubit atât de mult nici atunci când făceau amor și erau plini de tinerețe și pasiune. Probabil, așa și se manifestă adevărata dragoste. Nu petrecând, printre lumânări și petale de trandafir, o seară romantică la restaurant sau în dormitor, ci această prietenie, care face ca doi ramoliți să se mai țină de mână și să aibă grijă unul de altul.