A început un proiect fotografic nemaipomenit de frumos, cu mesaj profund, prin care vrea să arate multora că Moldova este fascinantă și merită descoperită de fiecare dintre noi. Ștefan Susai, scriitor, creator de concepte culturale, fotograf și cercetător, ne-a vorbit despre istoriile ce se ascund în spatele acestor fotografii. Cu ajutorul aparatului de fotografiat, eroul nostru surprinde și redă esența satelor moldovenești, care rămân din ce în ce mai pustii…

Când v-ați apucat de fotografiat și ce v-a determinat să o faceți?

Fotografii fac de când eram elev. Primul meu aparat foto a fost de fabricație sovietică, un Etiud. Am trecut apoi la Smena, Zenit și Zorki, iar astăzi lucrez cu un FED 5 din 1989, un Zorki 4 din 1967, un Zenit de aproape 30 de ani și un FED 1 din 1956. Am, bineînțeles, și aparate performante, digitale, dar îmi place să fac fotografii cu aparate de film.

Am fost fascinat să citesc și să învăț ce este fotografia. Am rămas impresionat să aflu despre mari fotografi ca Henri Cartier-Bresson, Robert Capa, Andreas Feininger, Vasili Peskov. Lucrau tot cu aparate de film, Bresson avea un aparat Leica, fotografiile lui sunt și astăzi o capodoperă. Ca și albumul – The People of Moscow ce conține fotografii din anul 1954.

Uneori mă uit la fotografiile făcute de mine și caut să îmi amintesc aparatul cu care am lucrat. În Moscova în anul 1999 fuseseră două atentate la Kașîrskoe și Gurionova, acum privesc uneori fotografiile cu ceea ce am surprins după atentate. Dar nu mai țin minte cu ce aparat lucram. Poate FED ori Zenit.

De unde a venit ideea de a începe un asemenea proiect fotografic frumos?

De-a lungul timpului am făcut câteva zeci de mii de fotografii. Feininger spunea că înainte să apeși pe declanșatorul aparatului trebuie să te întrebi de ce vrei acea fotografie. Uneori trebuie să fii mai iute ca secunda, e și aici o discuție. Unii folosesc aparate performante, trag o rafală și prind momentul, e meritul aparatului și nu al lor, iar apoi cred că sunt fotografi. O prostie! Nu mai spun de nebunia telefoanelor. Toți pozează de dimineață și până seară, nu spun fotografiază, pozează, pentru că nimic nu va rămâne din aceste poze cu care inundează astăzi internetul. Multe din ele nu spun nimic. Absolut nimic. O fotografie trebuie sa aibă un mesaj, să spună ceva, să trezească în ochii și în mintea privitorului o anumita trăire.

E o nebunie și cu plagiatul fotografiilor, căci așa îi spun, a răsăritului și apusului. Și merg cu sutele la Orhei de parcă doar acolo răsare și apune soarele. Ca și cum Orheiul Vechi e tărâmul sfânt al fotografiei din Moldova. Mulți iubitori de fotografie din Moldova nu își cunosc bine țara. Alessandro Vincenzi, un fotograf italian, a publicat recent la editura Cartier, albumul intitulat Găgăuzii. Alessandro a înțeles  mai bine ca un fotograf din Moldova ce oferă Gagauzia. Nu s-a repezit și el la Orhei.

În Moldova este o inflație de poze în care vom găsi puține fotografii. Vechea generație de fotografi a lăsat moștenire, un adevărat patrimoniu. Mă refer la Nicolae Răileanu, ori Zaharia Cușnir, și alții. În casa ultimului au fost descoperite filme extraordinare care ajută la înțelegerea vieții din anii alb-negru între 1950 și 1970. Până și fotografiile de la nunți aveau o anumită decență, o cumințenie aparte în comparație cu spectacolele kitsch la care asistăm astăzi când mirii sunt așezați de pretinșii fotografii ca niște bolnavi mintal în ipostaze caraghioase. Un fotograf din Moldova foarte bun este astăzi Roman Rybaleov.

Pe de alta parte, eu fac fotografii și în natură, pe unele le puteți descoperi pe site-ul TaraPrutului ori pe pagina de facebook Case Frumoase – Republica Moldova. Dar caut să gândesc și nu să reiau ce au făcut alții, în șaptezeci la sută din fotografiile mele din Moldova veți descoperi oamenii, satele, tradițiile, casele vechi. Ceva ce se pierde. Ceva ce trebuie sa rămână măcar prin intermediul fotografiilor.

Ce istorii se ascund în spatele acestor fotografii?

Eram copil când mi-a picat în mană un număr al revistei Uniunea Sovietică. Era de la începutul anilor ’70. Revista avea un fotoreportaj despre casele din RSS Moldovenească. Am păstrat revista și după zeci de ani m-am dus la Larga și am spus: găsiți-mi vă rog aceste case și acești oameni. Am fotografiat ceea ce am descoperit după aproape jumătate de secol. Uneori îmi place să aflu poveștile din spatele unor fotografii vechi. Este cutremurător însă ce am găsit în satele depopulate, un fel de Cernobîl pustiu. Vă dați seama ce înseamnă să mergi într-un sat cu doi locuitori și să faci fotografii? Dar fotografia rămâne după ce oamenii și satele nu vor mai fi.

Dar care este istoria cea mai frumoasă, din spatele unei fotografii și s-a întipărit în memoria dvs?

Sunt multe întâmplări și îmi este greu să aleg… Făceam cercetare la Cioropcani, zilnic notam, scriam și făceam sute de fotografii pe care le revedeam noaptea. În final erau aproape cinci mii din care trebuia să selectez ce voi introduce în lucrare.

Treceam deseori pe lângă o casă albastră, veche și am întrebat ce este cu ea… Bătrânii erau morți de peste douăzeci de ani. Am cerut sa fie deschisă casa. Era o adevărată comoară: zestre, dar și fotografii vechi despre care nimeni nu mai știa să îți spună cine erau în multe dintre ele. I-am spus celui care a deschis casa să îmi scoată dintr-o ramă cu zeci de fotografii una cu trei soldați cu uniforma țaristă. Am surprins mâinile omului întorcând fotografia și ținând țigara împreună cu chibriturile. Acea fotografie a mea surprindea momentul în care era descoperită cea mai veche fotografie existentă în sat, din 1914.

O fotografie care m-a marcat cumva am făcut-o tot la Cioropcani, ulterior ea mi-a fost ceruta de cei din SUA.

Biroul fostului șef al colhozului din sat era închis de zeci de ani. Era țin minte 7 noiembrie 2019 când am intrat în acel frumos birou de lemn, era un praf teribil, iar pe birou era bustul lui Lenin. Fostul șef murise, dar am cerut să fie adus în birou un fost colaborator, Tocarciuc. Bătrânul și-a făcut apariția cu haina plină de decorații neștiind de ce l-am chemat. Când a intrat în birou parcă toți anii au căzut peste el ca o ploaie cu grindina… era dărâmat de amintiri. Intrase într-o lume apusă. E o fotografie care îmi place foarte mult dincolo de dramatismul ei. Bătrânul stă cu fața la Lenin și privește ca odinioară la ședințe, sau momentul în care cumva inconștient s-a așezat la birou. Aceste fotografii sunt și în cartea mea.

Care sunt top 5 fotografii cele mai apropiate de sufletul dvs?

E greu să fac o clasificare. Acest lucru poate să-l facă mai bine cei care privesc fotografiile. Noi, ca fotografi, suntem autori și e mai bine ca ele să fie judecate și apreciate de privitori deoarece noi în calitate de creatori suntem subiectivi. Aș pune totuși în topul solicitat de dvs. cele două fotografii la care am făcut acum referire, apoi cea cu rama plina de fotografii vechi din casa părăsită, sau tinerii în costume populare pe scena distrusă complet a Casei de Cultura din Măcărești unde a rămas deasupra lozinca lui Lenin – Arta aparține poporului… Sunt multe. Unele au fost în expoziții. Nu sunt eu în măsură să îmi apreciez fotografiile. Dar uneori mă uit și îmi dau seama că nu țin minte ce am făcut cu o zi în urmă, dar îmi amintesc perfect momentul și sentimentele în care am făcut alte mii de fotografii.

Cum găsiți aceste locuri pitorești din Moldova?

Moldova este o țară plina de oameni interesanți și locuri extraordinare. Numai să vrei să vezi. Uneori mi se spunea: am trecut pe lângă ce ați fotografiat dvs de sute de ori, dar nu am observat. Rolul fotografului este și de a surprinde ceea ce omul obișnuit nu reușește să fixeze ca fiind important. Dar văzând fotografia el conștientizează acest lucru fie că e vorba de un peisaj, un sat, o casă sau o întâmplare. Satul Bulhac din raionul Ungheni l-am descris ca fiind – Satul tristeții albastre. După preluarea fotografiilor și publicarea lor, oamenii din sat mi-au dat dreptate spunând că satul cu casele albastre este într-adevăr așa cum l-am surprins și cum l-am denumit.

Cum alegeți unghiul și peisajul potrivit pentru o fotografie frumoasă?

În primul rând mă gândesc la ce mesaj va transmite acea fotografie dacă o fac. Uneori este înșelătoare privirea și prin obiectivul aparatului vedem altceva. Întotdeauna caut să surprind oameni cu ceva nou, inedit, și nu să contribui și eu cu o fotografie la milioanele de poze care repetă la nesfârșit aceleași și aceleași teme.

Care sunt reacțiile celor care văd fotografiile dvs?

Reacțiile la fotografii sunt diverse. Am sa îl citez pe Mircea Radu Iacoban, scriitor, dramaturg, prozator și scenarist român ce a notat într-o cronică despre „Cioropcani 110. Zestrea satului. Poveștile satului”: „Absolut remarcabile fotografiile: și cele color ale sutei de mirabile covoare strămoșești redescoperite și aduse la „sărbătoarea covorului” (inițiată de Susai), și ale prosoapelor brodate, dar mai ales pozele sătenilor, din dreptunghiul cărora rar răsar zâmbete depline, în deplin contrast cu hlizeală inconștientă a selfi-urilor de azi”.

Pe de altă parte, îmi sunt solicitate fotografii pentru diferite lucrări, expoziții ori pentru colecții. Acest lucru înseamnă ca sunt oameni care înțeleg și apreciază fotografiile mele.

Care este mesajul pe care vreți să-l transmiteți prin intermediul acestui proiect?

Eu vreau să arăt multora că Moldova merită privită cu atenție. Că aici descoperim lucruri frumoase, oameni interesanți, povești deosebite. Paginile create de mine caută ca prin fotografii să arate oamenilor că trebuie să privească cu mai multă atenție și interes în jurul lor.

Ce intenționați să faceți cu toate aceste poze colectate din toate colțurile țării?

Consider că este o prioritate ca fotografiile vechi din sate să fie inventariate. Oamenii dispar, satele dispar, fotografiile rămân. Eu îmi doresc ca ele sa fie într-o bază națională astfel încât generațiile următoare să vadă oamenii, obiceiurile zilnice și sărbătorile atunci când localitățile respective nu vor mai exista. Fotografia este o mărturie și un document totodată. Fotografiile mele se regăsesc în unele lucrări de exemplu cum este cazul Cioropcani. Altele vor fi în alte albume, lucrări similare celei de cercetare a satului menționat. Sper ca ele să ajute mai târziu alți cercetători așa cum pe mine m-au ajutat fotografiile vechi descoperite. Fotografiile mele sunt un mesaj pentru cei care vor veni după mine, după noi. Fotografia pentru mine înseamnă o contribuție la cunoașterea mai profundă a realității.

Foto: arhiva personală