N-a pășit niciodată pe tărâmul imens al Hollywood-ului, dar ceea ce se întâmplă în Republica Moldova, nu contenește să-l inspire. Regizorul Igor Cobileanski recunoaște că dacă ar realiza un serial despre țara noastră, genul filmului ar fi mai degrabă o dramă, decât o comedie. „Dramele care se întâmplă aici, nu le vei întâlni decât prin estul Europei, pe undeva”, a mărturisit celebrul regizor, în cadrul emisiunii „Lumea Sandei”. Din interviul pe care l-a acordat maestrul, am aflat suficiente dedesubturi ale cinematografiei moldovenești - un spațiu în care cineaștii tineri vor să facă filme bune, dar nu au suficientă experiență.

În perioada adolescenței, orice lucru colorat marchează viitorul unui om matur. Vorbesc despre participarea mea la proiecte din echipa Moldova Film. Asta m-a făcut să-mi placă această lume a filmului. Loteanu m-a depistat pe stradă. Încercam să-mi alimentez curiozitatea pe la cenaclul Mateevici. Primul meu rol principal, la 14 ani, a fost în „Durerea”. De acolo a pornit totul.

În adolescență, urmăream tot ce oferea cinematograful sovietic pe atunci. Mai târziu, am prins ceea ce se numea video salonul – concept care ar merita o investigație întreagă. Erau niște spații improvizate în gări, vagoane, instituții, cu până la 15 scaune și un televizor. Niște oameni, contra unui preț de o rublă, îți permiteau să te uiți la diferite tipuri de filme.

Am mers la Facultate la București prin 1991. M-am întors prin 1995. România este o țară cu cinema acum. Până în anul 2000, aceasta era la pământ. Când am revenit, nici măcar nu funcționa ceea ce se numește TV în România, deci mulți colegi de-ai mei au încercat să facă TV. Exista și un soi de temere că nu e bine să faci televiziune, era un soi de imagine pe care ți-o asumai.

 Noi, cei de la film, ne consideram superiori celor din TV. Dar, în spate nu era decât o incredibilă nepricepere în domeniu, pentru că nu am avut nicio pregătire minimă pentru televiziune. Nefăcutul de nimic la București mă costa mai scump decât la Chișinău și am revenit acasă. M-am angajat la studioul OWH. Timp de 4-5 ani, am stat în spatele camerei, făceam documentare, reportaje. Totul, cumva, era nimic altceva decât exploatarea mijloacelor audio-video. Până la urmă, tot TV făceam, chiar dacă eram casă de producție și ceea ce făceam, se difuza prin Moldova.

Cum obții bani pentru un film? Depinde de calea pe care mergi. Cea clasică e scrierea unui scenariu competitiv din punct de vedere dramaturgic: să reziste în fața unor oameni care citesc un film.

90% dintre filmele din Moldova au două feluri de a se naște: bazându-se pe intuiție, cu investiții proprii în film sau pe finanțări de proiecte sociale, care au ca și substrat aspecte sociale. Tot ce am făcut eu, a fost mai degrabă în România. Practic toți banii investiți în film au venit din România, deoarece cunosc o anumită realitate, anumiți oameni. Cel puțin, vorbim aceeași limbă la nivel profesional.

Filmele mele sunt inspirate de realitățile moldovenești și sunt curioase și pentru cei de peste Prut. Multe dintre povești planează în aer. Ideile nu-mi vin cu trenul, sunt povești pe care le aud deseori sau le reinterpretez atunci când aud ceva interesant. De multe ori, sunt idei care mă ating sau emoționează. Dar sunt, de multe ori, povești ori reale, ori presupus reale. Așa a fost primul scurtmetraj – „Când se stinge lumina”. Apoi a fost scurtmetarjul „Sașa, Grișa și Ion”.

99 la sută din filme au o viață clasică: încep prin a fi scrise, se dezvoltă, se filmează, după care, urmează să obțină mari premii și dispar în memoria colectivă.

Cred că tot ce am făcut, este oglindă a ce sunt eu și asta, ocolind sonoritatea majoră. Chiar și dacă amesteci zahărul, îl amesteci în felul tău. Există câteva istorii care, cred eu, vor vorbi nu de experiența mea de viață, dar îmi vor fi foarte personale ca și atitudine. Am două proiecte în dezvoltare și așteaptă finanțarea pentru 2015.

Eu nu lansez mesaje în filme. Când îți asumi să lansezi mesaje, riști să fii acuzat de didacticism. Dacă un film transpiră o anumită idee din materialul vizual, cred că are și un mesaj. În mod special, eu nu mă consider persoana care poate contura mesaje didacticiste, moraliste, în film. Intențiile mele, formate mai recent, sunt de a descrie o situație din care să reiasă un adevăr pe care fiecare spectator să-l vadă în felul său. Anul acesta voi filma „Afacerea Est”, un film de comedie. A fost scris exact 8 ani în urmă și m-am zbătut rău de tot să obțin finanțare pentru el, dar n-am reușit. Acum, acesta găsește un soi de susținere în România, câștigă în Lituania, în Serbia. Dar toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor.

Serialul, pentru mine, se asocia cu modalitatea proastă de a ține spectatorii în fața ecranelor. Și când a trebuit să bat palma cu cei de la HBO, aveam un soi de reținere interioară, pentru sinceritatea cu care trebuia să accept. Nu știam că calitatea serialelor s-a ridicat extrem de sus. Mi-a luat 3 săptămâni ca să-mi adaptez creierii la ceea ce se numește serial. Serialul nu se scrie la fel ca un film.

Dacă aș face un serial despre Republica Moldova, aș încerca să plonjez asupra socialului. Dramele care se întâmplă aici, nu le vei întâlni decât prin estul Europei, pe undeva. În spatele unor ecrane de televizor sau în spatele unor postere electorale, sunt lucruri, presupun, despre care un cetățean obișnuit nici nu-și imaginează. Zona ar fi curioasă pentru multă lume. Pentru Moldova, acest gen de film nu ar fi o comedie, ci o dramă.

Soția mea lucrează cu mine, ea face producția la aproape tot ce fac eu.

Handicapul nostru este lipsa de experiență cruntă a tinerilor de la noi, majoritatea vor să facă treabă bună, dar lipsa de experiență presupune mai mult decât mânuirea unor ustensile. Experiența presupune și profesionalismul, confortul cu care ești obișnuit într-o echipă de filmare. Experiența se capătă dintr-o lucrare în alta. Ceea ce observ la tinerii, dar și la bătrânii cineaști moldoveni este lipsa de deschidere pentru ceea ce este cooperarea cu cineaștii străini. Filmele sunt făcute, puse pe YouTube. Nu există cineva care să-i învețe să gestioneze o producție cinematografică. Lumea se limitează la un aparat foto pentru a filma. Tentative de a face film cu mijloace rudimentare este OK, dar tendința trebuie să fie mare. Un film nu pornește de la buget, ci de la scriitură. Un film trebuie să aibă un buget adecvat pentru scriitura pe care se bazează. Moldovenii încearcă să facă film și să-l scoată lume când e gata, dar filmul începe cu mult înainte. Există fundații, festivaluri, care oferă sprijin cinematografic.

Noi suntem o țară curioasă, despre care se aude foarte puțin. E ca și cum nu existăm. O grămadă de festivaluri au deschidere pentru noi măcar din perspectivă geografică. Tot ce trebuie este să învățăm să comunicăm cu parteneri străini. Și nu contează dacă sunt din Est sau Vest. Calitate există și într-o parte, și într-alta.

Un regizor bun are nevoie de imaginație foarte bună. Dacă nu o ai, e nevoie de un carnețel. Eu prind cu ochii, văd niște lucruri la fel ca toată lumea. Presupun că încerc să-mi imaginez ce sensibilizează și ce nu, ce știe un om și ce se întâmplă în spatele lui. E o tehnică pe care nu știu dacă aș putea să o predau, dar se bazează pe imaginație. Asta se întâmplă când încerc să-mi dau seama dacă ceea ce am gândit, ajunge la mintea spectatorului. De obicei, prietenii sunt cei care văd primii ceea ce fac eu”, a mărturisit regizorul, în cadrul emisiunii.

Foto: Captură Video Privesc.eu

Distribuie articolul: