Hip-hoper, compozitor, actor,  muzician, regizor şi editor de montaj. Toate aceste talente se ascund în spatele artistului, care nu are inhibiţii şi limite. Artistul care poate plânge cântând piesa „Eminescu”, apoi să citească un hip-hop plin de rusisme şi vulgarisme. Vorbeşte necenzurat, dar nu-şi permite să critice pe nimeni. Scrie în limba lui Eminescu, dar recunoaşte că nu ştie această limbă. Ivan Guzu, alias Guz, nu are reguli în viaţă sau, cel puţin, nu se supune legilor impuse de mulţime. Iubeşte, dar nu crede în căsătorie. Nu are frică de moarte, pentru că ştie că aceasta este un nou început. Îşi adoră publicul, dar are şi fobie de el, iar uneori se simte cu „gălușca-n gât”.  Un interviu neobişnuit de liber, fără cenzură şi extrem de sincer, aşa cum este și Guz.
 

Guz, concertul Guz&Kapushon

Guz, de unde un tânăr, venit de la Leova, a luat atât artistism, carismă și tupeu, de a reușit să cucerească Chişinăul?

Iată, tu mi-ai pus o întrebare la care chiar nu ştiu cum să răspund, trebuie să inventez acum ceva, ca să pară frumos… (râde). 

Bunelul din partea mamei cântă, el cânta la baian, la solzi de peşte, la frunze… cu toate că eu nu l-am auzit niciodată să fi cântat la solzi de peşte, dar aşa se spune. Mama mea, de mică, tot cânta împreună cu taică-său, probabil de aici şi mi se trage.

Dar „ta-len-tul”, eu cred că e muncă, până la urmă. Eu am absolvit şcoala muzicală. În copilărie am frecventat diferite cercuri muzicale. Am făcut colegiul de muzică Ştefan Neaga şi, pur şi simplu, mereu mi-a plăcut să cânt. Pe stradă cântam mereu la chitară, asta s-a dezvolat cu anii…

Şi totuşi trebuie să ai încredere în tine şi îndrăzneală ca să ieşi în stradă cu chitara…

Da, am avut tupeul acesta, pentru că eu, fiind singurul copil la părinți, mereu am ştiut cum să ies în evidenţă. Mai ales, că sunt născut pe întâi ianuarie, ziua mea de naştere era un adevărat spectacol pentru rude. Toată lumea îl felicita pe „Vaniuşa”, iar eu trebuia să îi ur. Toate lucrurile astea m-au creat, chiar din copilărie. Eu nu mă duceam să joc fotbal, eu mă duceam să cânt. Oriunde mă duceam, eram însoţit de chitară. De mic m-am învăţat cu spectatorii şi, cu timpul, mi-am dorit să-i am, tot mai mulţi şi mai mulţi.

Guz, concertul

Ceea ce te deosebește pe tine, de unii artişti din ţara noastră, este că tu ai carismă, pe care o foloseşti din plin, cum ai reuşit să o dezvolţi?

Eu cred că tot ceea ce suntem noi, vine din copilăria pe care am avut-o, eu am avut norocul că mama mea s-a ocupat de mine, eu desenam, coloram, cântam, totul făceam cu mama mea.

Carisma? Îţi spun că eram singur la părinţi, ceea ce înseamnă că eram alintat, eu mereu ieşeam în faţă şi orice prostie spuneam, eram susţinut. Eu cred că toată lumea are carismă, doar că ea stă undeva ascunsă, dar la mine a fost pronunţată, pentru că mie totul îmi era permis. Eu nu aveam stopuri, cu toate că, eu sunt complexat şi mă apucă câte o panică atunci când trebuie să ies în public, până în prezent mă apucă panică mare din cauza spectatorilor…

Guz, la spectacol

Panică pentru că ai mulți spectatori în sală sau nu contează numărul lor?

Indiferent, eu pot acum să mă incomodez să-ţi cânt dacă mă rogi. Mă pot închide şi să nu pot cânta. Dar deja sunt mare şi înţeleg că trebuie. Eu am avut la teatru o panică de asta „nebună” şi înainte de a ieşi pe scenă mi-am zis „Dar mie-mi trebuie chiar asta? Gata, mă duc de la teatru”. Atunci am avut un atac de panică, încât m-au apucat ameţelile, vedeam blurat în jur şi mi s-a uscat în gât. Voiam să plec de la teatru, cu toate că ştiam că 40 de minute de spectacol sunt pe umerii mei… Dar am ieşit, pentru că ştii că eşti matur şi ai responsabilităţi. Mai grele sunt primele cuvinte care stau ca „găluşca în gât”, dar pe urmă te eliberezi şi merge bine.

De unde găseşti acea putere ca să ieşi şi să uiţi de emoţii, şi de panică?

Eu un lucru am înţeles, cu ceva timp în urmă. După ce m-am gândit mult ce pot face în viaţa aceasta, am înţeles că eu sunt artist… şi ce face un artist? El distrează publicul şi atrage atenţia celor din jur, respectiv cu asta o să mă ocup şi trebuie să mă dezvolt în această direcţie.

Şi cu timpul am înţeles încă un lucru: eu urăsc castingurile, pentru că ele implică foarte multe emoţii. La castinguri trebuie să demonstrezi că tu eşti mai bun decât altcineva, dar aşa ceva nu există. Eu, în general, cred că nu este mai bun sau mai rău. Castingul este o luptă, dar mie nu-mi plac luptele, eu ştiu cine sunt eu şi ce pot eu. Eu nu consider că există cineva mai bun.

Guz, oferă interviu la un post de radio

Nu există cineva mai bun decât tine sau tu nu ești mai bun decât alți artiști?

Nu, eu consider, în general, că nu există mai bun sau mai rău. Toţi sunt buni. Artistul pentru mine trebuie să fie maxim sincer, să destăinuie toate sentimentele, într-un fel, să te trădezi pe tine. El trebuie să spună : „iată eu plâng!”, când alţii ascund acest lucru. Pentru mine, artistul nu trebuie să se teamă să pară un tâmpit. Artistul trebuie să fie ceva de genul: „Iată-mă-s, luaţi-mă! Dacă vreţi -plâng, cad, râd…”.

În memoria mea a rămas videoclipul făcut împreună cu B-ZAR, care a fost ceva absolut nou pentru ţara noastră.

La filmări au fost multe duble în care am venit şi am făcut exact cum mi-a cerut regizorul. Am filmat cum el a vrut: aşa o stare, aşa o stare… Eu eram foarte închis, nu voiam să mă deschid, nu voiam să intru în „transul” care-ţi permite să fii liber. Dar, în acelaşi timp, este şi foarte riscant, pentru că unii n-ar putea să te înţeleagă. Dar la filmările cele mi-am permis să ies din limite şi mi-am spus ca eu, pur şi simplu, trebuie să fiu „slobod”, cum simt, aşa am şi făcut, și după ce am început un pic să intru în rol, regizorului i-a plăcut. Şi iarăşi, acest lucru mi-a demonstrat nişte chestii – trebuie să fac ceea ce simt. Probabil că aşa și se naşte carisma. Artistul trebuie să fie liber, să fie deschis şi atunci reuşeşte să facă totul bine.

Chiar şi piesa Ploaia a apărut ca o provocare pentru mine, eram în Italia şi cineva mi-a zis: „hai cântă, că tat-to mi-o zis că şi tu cânţi!”.

Înainte de a cânta acea piesă aveam emoţii nebune, pentru că nu mai cântasem de vreo doi ani. M-am dus în baie, m-am stropit cu apă rece şi mi-am plesnit vreo câteva palme peste faţă. Aveam şi atunci o panică… dar am băut o bere, cu toate că nu aveam de gând să beau, iar în timpul cântecului berea mi se ridica în gât. De atunci, am înţeles că trebuie să fii nebun ca să bei bere înainte de a cânta… (râde iar).

În partea a doua a interviului veți afla de ce Guz nu înşeală, cât de copilăros este acasă, când va părăsi Republica Moldova şi de ce?

Distribuie articolul: