Când era mică știa să deseneze doar o lebădă sau o gâscă, dintr-o singură linie. Mămica ei, profesoară de română, i-o demonstrase. După mai bine de 25 de ani de televiziune, jurnalista Gutiera Prodan descoperă tocmai în India lumea picturii și euforia de a exprima sentimentele în culori. După doi ani de experimente, după două expoziții și aprecierea celor mai înalți critici de pictură din tot arealul românesc, după ce picturile ei au trecut oceanul și sunt admirate la un muzeu din India, Gutiera Prodan încă descoperă “jucăria numită arta de a picta”.

Nimic în viață nu este întâmplător

Președintele Centrului de cultură și artă, Elvira Cemârtan Voloșin, știind că am fost acum vreo opt ani în India, a apelat la mine ca să-i dau anumite recomandări despre ce ar trebui să ia cu sine în călătorie, ce sfaturi i-aș da pentru vizita în India. Ea trebuia să plece acolo la Simpozionul Internațional al Pictorilor, alături de Carmen Poienaru, o pictoriță cunoscută de la Bacău, grație căreia Moldova a ajuns să participe la acest eveniment. Cu zece zile înainte de plecare, Ambasada Indiei de la București nu i-a deschis viză lui Carmen, iar Elvira a propus organizatorilor să ia cu dânsa un jurnalist, adică pe mine. 

 Gutiera Prodan in India

A vrut Dumnezeu să ajung eu acolo

Fără bani în buzunar, trebuia să-mi iau bilet pe cont propriu, cu riscul ca Ambasada să nu-mi dea viză nici mie. Eram surmenată după mai bine de un an fără concediu, așa că am riscat – am găsit ultimul bilet la aceeași cursă, înapoiat de cineva… și acum stau să mă gândesc cât de mult am riscat. Cu o zi înainte am primit viza, adică luni, iar marți dimineața am avut avionul din București. Aveam impresia că Dumnezeu într-adins deschide toate căile pentru ca eu să merg acolo.

 Gutiera progan în India

Jurnalistul care nu poate fi oprit să picteze

O lună m-am aflat în mediul celor mai vestiți pictori și sculptori din lume, am învățat din practica lor și am făcut practică alături de ei. Eram și jurnalist și pictor, deoarece am făcut multe filmulețe și fotografii cu ei, eram unicul jurnalist din Europa așa că fiecare încerca să îmi transmită tot ce știa mai bine. Cu atâta informație, n-ai cum să nu vrei și tu să încerci arta aceasta, eu chiar intrasem în joc de-a binelea. Seara, când ne strângeam toți, aproape 80 de pictori, făceau haz pe seama mea: “Iată și jurnalistul nostru, nu-l putem opri din pictat”.

 Gutiera alături de familia sa

Mulți încearcă să explice fenomenul meu

Când am început să pictez, am făcut din start după anumite reguli, ținând cont de tehnici dintre cele mai diverse. Acum mulți încearcă să explice fenomenul meu – am început să pictez din start la un nivel pe care unii artiști nu reușesc să-l atingă o viață. În Polonia, colegii vroiau să descifreze fenomenul – ei au găsit explicația, probabil adevărată: Am venit în artă ca om deja format, cu un bagaj de cunoștințe vast, cu un bagaj vizual mare, pentru că am călătorit foarte mult, cu o filozofie profundă… Nu mă apuc să fac portrete sau să-mi stabilesc limitele la un stil anume. O floare sau un portret îl poate picta orice student bun de la Academia de Arte, eu nu pot!

 

Reacția publicului la vederea unui tablou este cea mai importantă

Pentru mine contează foarte mult reacția omului, impresia pe care i-o lasă tablourile la prima vedere. Natalia Procop, pictoriță și cercetător la Academia de Științe nu și-a revenit câteva zile după ce a văzut lucrarea “Nuanțele vieții”: “Dacă nu vă vedeam personal cum pictați, nu credeam că e posibil să-l realizați dvs. Un om care nu a pictat niciodată, să ia pensula și să picteze în tehnici sofisticate – așa ceva e imposibil”. Pictorul Andrei Negură mi-a spus despre un tablou: “Gutiera, ăsta e genial, îți spun eu, cu el poți mereg în toată lumea”. Bine că și arta e relativă, stilurile sunt diferite. Un pictor din Italia mi-a zis că acolo floricele nu voi vinde niciodată. Însă dacă mă axez pe un stil care l-a atras foarte mult pe el, atunci e gata să-mi fie și impresar.

 Gutiera Prodan in Polinia

Atelierul meu este în Bucătăria de acasă

Mi-am murdărit de vopsea toată mobila și covoarele din bucătărie, dar nu-mi pasă. Uneori merg acasă târziu, surmenată, după o zi de muncă foarte grea și plină, urc în mașină și mă gândesc că altceva decât un ceai și somn nu-mi doresc. Dar îmi amintesc că mai am de făcut câteva linii la un tablou, ca să se usuce, și zic numai aste două linii… Încep să pictez și când mă uit la ceas e ora 2, iar la 5 trebuie să mă trezesc. Cel mai curios fapt e că nu obosesc, asta pentru că depun pasiune în tot ceea ce fac. Și acest lucru este valabil pentru orice meserie. Cred că dacă ai o pasiune, aceasta te face să treci mai ușor peste cotidian, peste rutină… până la urmă, fiecare cu darul său.

 Gutoera Prodan in Seoul

India, Anglia, Canada, Italia…

Probabil că mediul acela din India, timp de o lună, m-a influențat enorm. Noi aici ne-am înglodat un pic la capitolul curățenie sufletească, ei au practici prin care își controlează gândurile negative și dacă văd că alunecă – imediat își ‘aprind becul’. Am fost în India de trei ori și pot să zic că e una când mergi într-o țară ca simplu vizitator și e alta când mergi pentru aproximativ o lună – în diferite zone. La final, unul dintre tablourile mele pictate acolo a ajuns la un muzeu în India. Am un tablou în Anglia, altul în Canada. O pictoriță din Italia, basarabeancă de origine, vrea să ia două tablouri de-ale mele acolo. Acum prietenii și rudele își manifestă dorința să aibă în casă o pictură de-a mea, iar eu mă bucur că am ce le dărui la ocazii speciale.

 Gutiera Prodan

Eu rămân a fi jurnalist prin vocație

Băiatul mai mic al surorii mele pictează, așa că probabil este și ceva genetic. Ultimul vernisaj l-am făcut alături de el. De fapt eu nu sunt pictor, nu pretind să fiu numită pictor – eu doar redau anumite emoții prin culori. Niciodată nu am forțat lucrurile și nu am făcut nimic de dragul de-a face sau de a plăcea cuiva. Nu visez să ajung într-o anumită galerie, într-un anumit oraș cu o expoziție… nu acesta este scopul meu, deși nu neg că mi-ar plăcea. Mă bucur atunci când picturile mele sunt așteptate și apreciate, savurate și lăudate.

 Ochiul Mării

Copii mă susțin, iar asta e cel mai important

Cu mai bine de doi ani în urmă, când am revenit din India, Cristina, fiica mea, a venit și ea de la București pentru câteva zile. Eu venisem cu o duzină de schițe și picturi începute, îi explicam fetei mele ce am făcut, ce tehnică am folosit aici, cum am pus culoarea dincolo, cum am combinat ca să obțin nuanța respectivă, iar ea mi-a spus sarcastic: „Mamă, vezi că la un moment o să-ți pară că chiar ești pictoriță”. Vara trecută, când m-am întors din Polonia, a venit și ea acasă. Aveam în casă două tablouri bune, apreciate acolo… Când Cristina a văzut “Ochiul Mării” mi-a zis doar să nu-l dau nimănui, “pe ăsta eu îl voi pune în casa mea”. Dacă la început i s-a părut o glumă, după aceasta gluma s-a îngoșat rău de bine.

Foto: Arhivă personală

Distribuie articolul: