Valentina Popa a cântat la concerte de binefacere în Zambia, Statele Unite, Filipine, Japonia și Haiti. Ea îmbină cu brio pasiunea pentru muzică şi munca zilnică în unul din birourile newyorkeze ale Organizației Națiunilor Unite. Lucrați la oficiul central al Organizației Națiunilor Unite din New York. Cum ați ajuns în Statele Unite și în ce constă munca dumneavoastră?
Sunt la New York de aproape 6 ani. Am venit în Statele Unite în 2005, după ce am lucrat trei ani la Guvern, apoi am fost delegată la Misiunea Moldovei pe lângă Organizația Națiunilor Unite. Acum lucrez în Departamentul pentru Menținerea Păcii. În cadrul acestui departament identificăm personalități marcante din întreaga lume, cu experiență vastă în soluționarea conflictelor internaționale, care ar fi dispuși să servească în misiunile ONU. Cu alte cuvinte, ne ocupăm de numirea capilor misiunilor pacificatoare. Această muncă mă inspiră prin faptul că interacționez cu personalități care schimbă cursul istoriei și, totodată, îmi oferă posibilitatea să particip ca solistă în concerte de binefacere în toată lumea.

Este foarte interesant că reușiți să faceți muzică și să lucrați la ONU. Cum îmbinaţi aceste activităţi care, la prima vedere, nu prea au legatură între ele?
Ba se îmbină foarte frumos! Crearea Organizației Națiunilor Unite s-a bazat pe idealul unei lumi fără războaie, unde statele membre, pe calea dialogului și a negocierilor, luptă împotriva sărăciei, bolilor contagioase și a altor tare ale societății. Regulamentele interne ale ONU încurajează angajații creativi să continue să se dedice acestor idealuri și în timpul liber. În cazul meu, e vorba de muzică. Activitatea mea artistica e inspirată din munca la ONU, din concertele de binefacere și invers, energia acumulată pe scenă o direcţionez spre viaţa de oficiu.

Care sunt cele mai notabile concerte de binefacere pe care le-ați avut sub egida ONU?
Concertele de binefacere se axează în mare parte pe probleme curente (lupta cu bolile contagioase, HIV/SIDA, cancerul, acordarea de ajutor sinistraților catastrofelor naturale). Eu am participat la proiectele pentru sprijinirea unui grup de cercetători în domeniul cancerului musculoscheletal de la Universitatea Columbia din New York, pentru femeile victime ale violenței casnice și abuzurilor sexuale din Zambia, precum și pentru victimele cutremurelor devastatoare din Abruzzo (Italia), Haiti, Filipine și Japonia,
Recent, m-am aventurat să cânt piesa “Până la lacrimi mi-e dragă viața”, pe versurile lui Grigore Vieru și muzică de Ion Aldea Teodorovici. Am cântat-o într-o sală de concert din Manhattan, am fost acompaniată la pian de japoneza Asami Tamura, într-o orchestrare foarte originală. Publicul a fost extrem de încântat. Astfel, m-am convins înca o data că muzica nu necesită traducere, ea pătrunde direct în inimă, topește gheața și sensibilizează.

Ați avut câteva concerte împreună cu tenorul italian Luciano Lamonarca. În viața de zi cu zi sunteți soț și soție. Cum v-ați cunoscut?

Ne-am cunoscut în aprilie 2008 la Asambleea Generala a ONU unde el avea un concert, iar eu am mers ca simplă spectatoare. El cânta «O, Sole Mio» când privirile noastre s-au întâlnit. S-a întors peste câteva luni la New York și n-a mai plecat în Italia decât în vacanță. Pe 15 mai anul acesta am sărbătorit prima aniversare de la căsătorie.

De unde vine pasiunea pentru muzică? Veniți dintr-o familie cu tradiții muzicale?
Cânt de când mă țin minte, și poate tocmai de asta consider muzica drept un fapt natural, cu care m-am născut și care va rămâne cu mine toată viața. Tatăl meu e profesor de muzică la școală și, în același timp, e șeful Casei de Cultură din satul meu de baștină, la Hâncești. În familia noastră se cânta mereu. Fratele meu e acordeonist, ca și tata. Eu, însă, eram solista familiei. Mergeam la toate competițiile artistice din raion și din republică. Întreaga copilărie mi-o revăd fie pe scenă, fie citind cărți.

Totuși n-ați urmat o carieră muzicală. Ați ales să faceți studii în alt domeniu?
Părinții mei sunt oameni simpli, dar cu suflet mare și au crezut foarte mult în instruire și educație. Ei ne spuneau mereu mie, fratelui și surorii mai mari: «Să învățați bine, ca să mâncați o bucățică de pâine mai ușor, scriind cu tocul, și nu trăgând cu sapa».
Când a venit vremea să plec în lume, am stat la răscruce: fie aleg dorința fierbinte – să cânt pe scenele mari, fie povața foarte practică a mamei, care spunea că totuși e bine ca «femeia să aibă un serviciu stabil, care să-i asigure independența până la bătrânețe, și nu doar atât timp cât sunt tinere și frumoase». Până la urmă, am fost ajutată să iau decizia de faptul că, în ultimul an de școală, am câștigat două olimpiade republicane – la română și franceză. Am luat victoria mea de la olimpiade ca pe un «semn divin» și m-am înscris la facultatea de limbi străine la USM. Apoi am făcut un masterat în relații internaționale, iar acum sunt în mijlocul unui masterat în economie politică internațională și dezvoltare la New York, pentru care am obținut o bursă de merit.

Sunteți de aproape 6 ani în SUA, ați dori să reveniţi în RM?
Da. Nu știu exact ce-mi lipsește, e ca un «nu știu ce și-un nu știu cum». Cred că o sa revenim la un moment dat.

Distribuie articolul: