Când nu ştiu ce vreau, trec pe la Home&Garden şi-mi cumpăr un pui de floare în glastră bebeluş. O plasez lângă ecran şi aştept să mă bucure. Adică să înflorească. Din opt ore în faţa ecranului se adună vreo câteva zeci de priviri asupra ei. E palpita

Săptămâna trecută am cumpărat un puişor de zambilică. Când l-am lăsat vineri după masă era ca un ananas pitic, de un verde crud, abia îmbobocit, la început de cale. Luni dimineaţa am regăsit o floare albă, creţoasă, înflorită de-a binelea. Şi m-am întristat. Nu-mi plac florile care se desfac repede.

Toată lumea a remarcat-o. Probabil că aşteaptă toţi primăvara. Ce dalbă e, ce frumoase e, zici că-i o miresuică cu o cunună de stele albe pe frunte. Şi ce mirositoare!

O da! Pe zi ce trecea devenea insuportabil de parfumată.

Am îndepărtat-o de ecran. Apoi de mine. Tot mai mult şi mai mult. Nu fără de reproşuri, desigur. Era frumoasă.

S-a întâmplat de mai multe ori să-mi doresc ceva nemaipomenit de tare. Ceva într-atât de frumos încât să nu poată să nu fie de remarcat şi de cei din jur. Odată piscul atins, emoţiile mele încep să degradeze.

S-a întâmplat aşa şi cu oamenii. E greu să te despărţi de cineva frumos, mirositor, fără cusur. Care place tuturor, dar ţie deja nu. Ce să zici, că nu-ţi mai place cum miroase omul? Parcă asta e un cusur?

Distribuie articolul: