Am găsit acest citat anonim într-un carnet prăfuit, uitat undeva sus, pe dulap. Îl am din studenție și obișnuiam să scriu în el fraze, citate sau mici fragmente din cărți care mă impresionau. M-am oprit asupra acestei propoziții și am recitit-o de câteva ori. În copilărie, cel mai adevărat prieten era cel care împărțea cu tine bomboanele și jucăriile. În adolescență – cel care îți împrumuta haine când vroiai să ieși la întâlnire sau care îți dădea să copiezi la matematică, iar tu lui la chimie sau fizică.

E greu să definești ce înseamnă un bun prieten. Probabil că e acea persoană care știe să te asculte când îi povestești despre eșecurile tale amoroase. Care nici măcar nu te întreabă despre cine e vorba, știe că vrei să-i păstrezi numele doar pentru tine. E acel om care e gata să-ți dea bani fără să ezite atunci când pierzi totul, fără să te întrebe când îi vei putea întoarce…

Sau poate prietenul adevărat e acea ființă care știe să accepte că uneori caști gura, să-ți rabde toate gafele și, mai ales, să suporte să fie trezit(ă) în fiecare dimineață de vineri când vii, ca o vijelie, cu valiza în dinți.

E dureros să pierzi un prieten. Mi s-a întâmplat de două ori în viață să nu vorbesc cu cineva din prietenii mei. Nu contează motivul – acesta e, ca de obicei, unul banal. În primul caz, nu am vorbit cu acea persoană trei ani, în cel de-al doilea, câteva luni. Nu știu în care dintre aceste două situații mi-a fost mai greu să învăț să trăiesc fără oamenii dragi. Timpul fără un om scump se scurge la fel de greu, adică infernal de greu, indiferent în câte zile, luni sau ani l-am calcula.

În ambele cazuri, în perioada când nu am interacționat, în viața oamenilor mei dragi se întâmplase ceva urât. Aveam remușcări. Îmi spuneam că dacă eu le-aș fi fost alături, poate, lucrurile ar fi avut o altă traiectorie. Mi-am spus că nu mai trebuie să repet figura.

E greu să accepți situația când un prieten renunță cu ușurință la tine. E și mai greu, ca după o perioadă de tăcere, tu să faci primul pas ca să reînnozi prietenia. Dar atunci când pui pe cântar să vezi ce trage mai mult – lipsa omului drag sau mândria proprie – îți dai seama că orgoliul te macină, iar golul lăsat de prietenia pierdută e apăsător ca o stâncă.

Până la urmă, nu mai contează cine cedează primul, atâta timp cât te bucuri de acel om, iar prezența lui în viața ta este o necesitate. Da, ar fi frumos ca sentimentul să fie reciproc: am în vedere necesitatea, căci prietenia, ca și dragostea, nu acceptă sentimente unilaterale.

Uneori, prietenul cel mai bun se poate întâmpla să-ți fie mai important decât familia. Familia ni se dă, iar prietenii ni-i alegem. În Biblie se spune că dragostea este îndelung răbdătoare și că iartă totul. Probabil acest lucru ne și lipsește – răbdarea. Cât despre iertare, am putea scrie volume întregi cu argumente de ce nu ar trebui să iertăm pe cineva.

Totuși, atât de ușor ne putem accepta greșelile proprii, iar când e vorba de greșelile celui de alături, ne înfuriem și trântim ușa. Ne trebuie multă iubire ca să putem rezista să nu ne întoarcem spatele, pentru că, vorba aceea: „prietenii nu-și spun adio”.