Ele sunt puţine. Dramatic de puţine. Rătăcite în timp. Neînţelese de femeile şi de bărbaţii zilelor noastre.

în spectacolul Royal Fashion, montat de Dan Puric, există un episod care mi-a răscolit un sentiment uitat, resimţit cândva pe propria-mi piele. Amintirile mă ajung foarte rar din urmă, dar vorba ceea, când te-ajunge, rău te-mpunge. 

Un grup de actori aşezaţi pe scaune pe scenă imitau reacţiile bărbaţilor contemporani la vederea unor tipaje feminine distincte.

Foarte exaltaţi la vederea unei dudui manechin semidezgolit şi semiînfometat.

Extrem de atenţi la sânii rostogoliţi din decolteul unei însoţitoare de bord.

Cu urechile ciulite la muzică hop ţop şi mişcări dezinvolte ale unei adolescente în delir vestimentar şi ritmurile emise prin căşti enorme potrivite pe un cap prea colorat. 

Exaltaţi nebuneşte de o suporteră sexy a unei oarecare echipe de fotbal, după care masculii aleargă cu priviri şi vuiete delirante, întocmai ca după balon…

 

în final, apare timid o femeie. Ca o boare uşoară de vânt. De o fineţe încântătoare, cu alură subţire, blândă, regală; păpuşică de porţelan handmade, zămislită de mâinile unui maestru. Mişcându-se în pas de muzică clasică, veşnică, în căutare de partener de dans. De vals. 

Şi bărbaţii s-au simţit descumpăniţi. Ce-i cu năluca asta? Ce caută? Ce vrea? Unde-s sânii? Unde-i balonul? Unde-i provocarea, delirul?

Nu e? Ei dar, am plecat. Şi,luându-și fiecare scaunul sub braţ, au plecat în tăcere, pe furiş. Toţi.

 

Ea a rămas să danseze singură, ca păpuşica dintr-o cutiuţă muzicală. Una din cele uitate într-un cerdac vechi, pe un raft prăfuit de timp. 

Distribuie articolul: