Traiectoria vieții Elizavetei Păduraru se aseamănă cu serpantinele din jurul muntelui – drumul a fost periculos și plin de greutăți, dar a ajuns în vârf. Eliza a supravețuit după ce a stat multă vreme în comă și a trecut prin trei mariaje. A avut o viață grea, dar și frumoasă, iar singurul regret pe care îl are este că și-a mințit în adolescență mama. După ce a absolvit școala medie din satul de baștină Boldurești, Nisporeni, a plecat să facă studii de croitor la școala profesională din Dubăsari. Aici i s-a oferit șansa de a pleca la practică în Armenia. „Mama ne-a crescut singură. Ea nu a acceptat ca fiica ei de 16 ani să plece din țară. Eu însă am plecat”.

Familia o credea moartă

Acolo l-a cunoscut pe primul ei soț. În ajunul acelei nenorociri el o ceruse în căsătorie. Nu a ajuns să-și cunoască socrii, căci a fost prinsă între ruinile casei, care se dărămase din cauza cutremurului. A suferit multe leziuni corporale și craniale. Și fiindcă o perioadă s-a aflat în comă, familia ei nu a știut nimic de ea un timp îndelungat. „Mama mă îngropase. Suferința ei a fost atât de mare că nu a putut să-mi ierte „fuga” din țară. A părăsit această lume supărată pe mine. Dacă aș întoarce timpul înapoi, aș rupe această filă din viața mea”. Nu-i reușeșete să-și ascundă emoțiile. Îi văd ochii înlăcrimați. Observ sub claia de păr dată pe o jumătate a feței – cicatricile.

Vestea că este în viață, familia ei o primise de la logodnicul Elizavetei. Acesta a găsit-o în spital . Suportase câteva intervenții chirugicale. Tânărul i-a fost alături până medicii au pus-o pe picoare. Apoi a cerut-o în căsătorie după toate obiceiurile moldovenești și armenești. Au locuit în Armenia până după destrămăare URSS, iar când au venit timpurile grele, au decis să plece în Rusia, la muncă. Fiul Edgard a stat în Moldova, la sora ei, până s-au aranjat cu munca și traiul la Moscova. „Prima iarnă aici a fost cea mai strașnică. Munceam la construcții, locuiam în subsol,” îmi povestește femeia din fața mea, îmbrăcată în halat alb.

Părăsită la stația de troleibuz

Au reușit să depășească momentele grele. Munca le aducea venituri bune, iar Eliza își vedea viitorul familiei ei deja asigurat. Însă nu a fost să fie. În viața soțului a apărut o altă femeie și într-o seară geroasă s-a trezit lăsată la oprirea de troleibus cu bagajele și copilul bolnav în brațe. „Eram înnebunită. Nu cunoșteam pe nimeni în țara aceasta. Nu știam încotro s-o apuc. În acele clipe de disperare mi-am amintit că am numărul de telefon al directorului de la firma unde munceam. Mi-am dat la o parte mândria și rușinea și l-am telefonat”.

Directorul Constantin Krasuţkii i-a adăpostit în apartamentul său. El a plecat să locuiască la mama sa. Între timp, Eliza s-a angajat ca bucătăreasă la firmă, profesia aceasta i-a ajutat să supraviețuiască. Când se gândea că ar putea deja să-și ia o chirie, directorul firmei, Constantin, o roagă să-i gătească o masă cu bucate. Era ziua lui de naștere. În toiul acelei sărbători domnul director a cerut-o în căsătorie în prezența rudelor. „Eram șocată. Timp de jumătate de an cât ne cunoșteam el nu-mi pomenise măcar că mă place. Ieșeam deseori toți trei la teatru, la film, dar eu vedeam acest lucru ca o prietenie”.

Urmașul familiei Voronțov și Leonovskiy

Cerându-și scuze de la rudele și amici lui, tânăra femeie a refuză propunerea. Un an de zile după, ea acceptă să fie soția acestui bărbat. „Costel a fost pentru mine cel mai deosebit om din lume. Intelectul și cultura lui erau la cel mai înalt nivel. El se trage din casta familiei boierului Voronțov, pe linie maternă, iar după tată, din cea a familiei Leonovskiy. Sângele lui spune tot”.

Ani trăți ca în poveste. Nu ar avea să spună nici măcar un cuvânt de rău din acea perioadă. Soțul se împăca de minune și cu fiul ei. L-a aranjat la una dintre cele mai prestigioase școli din Moscova. Edgard totuși merita, spune femeia. El învăța atât de bine încât a dat examen și a trecut direct în clasa șasea din a patra. Elizaveta Păduraru nu a rămas nici ea în urmă cu studiile. Soțul ei, Constantin, își propuse să deschidă cea de a doua farmacie, au decis ca ea să facă studii în domeniu. Absolvește cu succes Școala de Medicină № 17 din Moscova, Facultatea Farmacie și administrează, totodată, farmacia soțului.

„Zi și noapte răsfoiam fotografiile și urlam ca un lup…”

Și când viața părea a fi mai frumoasă decât ar putea să fie, Constantin Borisovici moare de infarct miocardic acut. Avea numai 42 de ani. „Un al doilea bărbat ca el nu există. Îi duc dorul și acum. Am fost în depresie o perioadă foarte lungă. Zi și noapte răsfoiam fotografiile și urlam ca un lup, în sensul direct al cuvântului. Îmi pierdusem orice speranță”. Numai dragostea față de fiu a readus-o la viață. Edgard i-a reproșat într-o zi că ea a uitat de existența lui. A rugat-o să se împace cu pierderea soțului și tatălui lor iubit, fiindcă el are nevoie de susținere și ajutor.

La a noua zi de la înmormântare, băiatul a susținut examenele la Academia Internațională de Business, facultatea Drept. La mormântul tatălui, el i-a spus că acesta este cadoul pentru el. Constantin Borisovici își dorea să-l vadă pe fiul vitreg student la Academie.

Slăbiciunea ei – florile

Se întâmplă frecvent. Este eternă povestea fetei care suferă multă vreme și, dintr-o dată, se întâmplă lucruri frumoase și chiar mai mult decât a sperat. Pe cel de al treilea soț l-a întâlnit în restaurantul unde lua masa. „Mi-a propus să mă servească cu un ceai, povestește zâmbind Eliza. Am refuzat bruscat. Și lui nu i-a rămas decât să mă aștepte la ieșirea din restaurant cu un buchet mare de trandafiri albi”. Împreună cu buchetul mi-a trasmis și numărul lui de telefon scris pe un colț de hârtie. Am boțit foaia și a aruncat-o demonstrativ în urnă. Oricum, de buchet a rămas încântată. Ea are o pasiune – florile. În ele vede o minunăție care o încântă și ele o fac să uite de toate relele și de toate problemele din această lume.

Actualul soț a apărut iarăși în acel restaurant. Elizaveta a acceptat să fie curtată și în scurt timp au jucat nunta. Ultimii doi ani din viața ei sunt deosebiți. Bărbatul ei s-a dovedit a fi nu numai frumos și deștept, dar și cu un suflet mare. „De soartă nu poți fugi. Nu știu dacă a fost dragoste la început. Mai mult cred că era stimă, plăcere, apreciere. Dragostea a venit cu timpul”.

Visează să revină în Moldova

Muncește de 15 ani ca farmacistă. Mai nou: crește o nepoțică! Și-a dorit întotdeauna să aibă o fiică. „Nepoțica îmi este cel mai de preț dar în lumea aceasta. Am senzația că eu prin ea respir. Ella este fericirea bunicii, este o altă viață a mea”.

Însă visul cel mare al Elizei rămâne casa pe care dorește să o cumpere în orașul Ungheni. Nici problemele politice, nici criza economică, nici nivelul scăzut de trai al moldovenilor nu o oprește să revină în țară. În Rusia o mai ține fiul. Atâta timp cât el și nora mai sunt studenți, rămâne aici. „O dată cu trecerea anilor îmi doresc tot mai mult să fiu alături de surorile mele, de familia mea. Simt nevoia să calc pe pământul meu. Nu știu de ce, dar am senzația că numai revenind în Moldova, mă voi simți liniștită și împlinită”.

Distribuie articolul: