În Bruxelles vara întârzie. Frigul te scutură ușor, iar ploaia își face prezența la fiecare două ore. Și soarele are orar fix. Dar, oricum, orașul poate fi admirat și pe acest timp capricios. Mai ales când aroma de ciocolată plutește în aer în preajma numeroaselor prăvălii specializate.
După câteva ore de zbenguială pe Rue Neuve, cotrobăind pe rafturile magazinelor, eu și prietena mea ne-am zis să tragem o fugă să vedem minunea de la capătul orașului – Atomium. Acolo am căscat gura, am făcut poze și am ajuns și-n parcul Mica Europă, dar a început ploaia și ne-am spus că ar fi bine să ne grăbim spre metrou.

Metroul, cam vechi și plin de femei arabe. Scârțâind pe șine, pornește spre inima orașului, iar în fața noastră se așează trei bărbați. Eu și cu prietena mea tocmai ne împărtășeam, zgomotos, impresiile. Ei ne priveau ciudat. La un moment dat, unul din ei ne întreabă dacă vorbim engleza.

Erau brazilieni, iar româna noastră îi făcuse curioși. Au auzit câteva cuvinte care sună ca în familiara lor portugheză și de aia se holbau la noi. Nu, bineînțeles că nu au auzit de Moldova.

Aflăm că frumosul curios a fost căsătorit de două ori și are câte un copil de la fiecare fostă nevastă, pe care tot el îi crește. Prima însurătoare a făcut-o la 20 de ani. Zice că a divorțat și s-a mutat pentru câțiva în Marea Britanie — acolo își întâlnise a doua soție, o rusoaică. Acum e din nou în Brazilia. Îmi place subtilitatea cu care insistă că momentan e singur, iar în țara lui se obișnuiește ca bărbații să aibă câteva căsătorii la activ. Noi ne amuzăm pe seama ofertei lui.

Am coborât la stația la care și ei, și noi trebuia să facem schimb de linie. Ne-am spus la revedere. Pe peron – multă lume de toate culorile, toți vorbeau tare și gesticulau. Un tablou furat, parcă, dintr-un manual despre globalizare. Am urcat în alt metrou, acolo iar am început să chicotim, dar aici, surpriză: iarăși am dat peste ei. Mergeau în aceeași direcție. După ce am schimbat câteva replici preț de câteva stații, ne-am despărțit din nou, de această dată definitiv. Așa credeam, cel puțin.

Seara, cu gașca ne-am îndreptat spre Grand Place să admirăm primăria și Casa Breslelor. Pe neașteptate, în apropierea pieței, am dat nas în nas cu el. Am rămas mută. Nu știu de ce, revederea ne-a bucurat. Am făcut schimb de emailuri și am stabilit ca într-o oră să ne întâlnim într-un local din apropiere. Prietena mea i-a arătat pe hartă unde să vină.

În piață oamenii forfoteau, iar lângă Manneken Pis am găsit un butic cu gofre delicioase. Mi-am ales una cu caramel. În localul unde urma să ne vedem am stat mai bine de două ore. Am vorbit cu fetele și am băut bere bună – deși nu sunt mare amatoare, totuși acum mi-am făcut plinul. El nu a venit…

La hotel, am făcut un duș după ce m-a murat ploaia. Mă gândeam cât e de straniu să te întâlnești întâmplător, de trei ori în aceeași zi cu cineva, ca până la urmă să nu-l mai vezi. Deschid apoi calculatorul și intru pe net. Văd un mesaj de la el. Îmi scrie că îi este rușine că nu a găsit barul și că vrea foarte mult să mă vadă, mai ales că era ultima noapte la Bruxelles și pentru el.

Acum, stau la recepție și îl aștept cu sufletul la gură pe acest bărbat, care locuiește la alt capăt de lume și pe care îl cunosc doar de câteva ore. Îl văd cum iese din taxi. E atât de timid și impertinent în același timp. E pur și simplu fermecător. N-am stat mult pe gânduri – i-am spus că vreau să mergem la mine în cameră.

Am vorbit câteva minute, apoi s-a ivit o tăcere de câteva secunde. Se așează în genunchi lângă fotoliul pe care stau. Îmi șoptește la ureche ceva în portugheză. Dau din cap în semn de negație, el râde și-mi spune: „Ai greșit răspunsul, hai să mai încercăm o dată”. Am râs. În piept mă răscolea o căldură inexplicabilă. El repetă în portugheză că vrea să mă sărute, dar de data asta nu mai așteptă răspunsul meu.

În mod normal, mi-ar fi plăcut să mă curteze. Să mă amețească cu atenție și complimente, dar asta e singura noapte pe care o avem. Nu știm dacă ne vom mai vedea vreodată și ne place atât de mult unul de celălalt. Oare mai are rost să pierdem timpul?

El este cel mai ne-egoist bărbat pe care l-am avut în așternuturile mele. Pentru care a contat, în primul rând, satisfacția mea. Iar ceea ce mi se părea cu adevărat ciudat era nu faptul că îl cunosc doar de câteva ore, sau că tandrețea aceasta excesivă venea din partea unui bărbat cu un trecut conjugal dubios, ci să exclam în engleză „Oh my God!”, pe culmile plăcerii…

Mi-a mai rămas o oră până să plec. Stau întinsă în pat și derulez cu încetinitorul filmul din secunda când l-am văzut în metrou până în momentul când a ieșit pe ușă. Stau și număr fiecare cuvânt, fiecare zâmbet, fiecare atingere, fiecare sărut…

Mi-a rămas de la el o cutie cu ciocolată amăruie și fină, legată cu o fundiță de care atârnă visul că într-o zi, voi ajunge cu tălpile pe cel mai fin nisip din Copacabana.