…iar norocul, dacă este orb, nu te poate ocoli la nesfârșit. Deși, uitându-te la parcursul profesional al Janei, n-ai spune că s-a datorat norocului, ci mai curând eforturilor depuse, curajului și puterii cu care a trecut peste obstacole.

Cu 20 de ani în urmă

Erau 5 în familie, doi frăţiori mai mici şi Jana. Nimic nu prevestea nenorocirea. Doar mirosul de gaz,cu care ei deja se deprinseseră. Mama Janei a scris nenumărate rânduri de scrisori la primărie, dar nu venise nimeni să verifice ţevile.

în seara când s-a produs dezastrul, în ospeţie a venit şi bunica Janei. Acum, tânăra îşi aminteşte că a dormit pe un pat cu bunica şi cu unul din fraţi, iar părinţii dormeau pe patul alăturat. „Ne-am culcat ca de obicei. Ce-mi amintesc este că atunci când m-am trezit, era deja totul în flăcări. Nu ştiu cine m-a scos, versiuni au fost foarte multe, că taticul ne-a scos sau că ar fi fost cineva din vecini”.

Explozia din garsoniera de la primul etaj a fost într-atât de mare, încât a căzut peretele comun în apartamentul vecin. Mai târziu, s-a confirmat că deflagraţia s-a produs în urma unei scurgeri de gaze.

„Toţi îmi ziceau: de ce n-ai alergat, trebuia să sari pe fereastră. Dar ei nu înţelegeau că eu nici nu vedeam în care parte e fereastra, erau flăcări peste tot. Când m-am trezit, picioarele îmi erau cuprinse de foc”, își amintește femeia. Jana spune că mama ei ar fi decedat pe loc, de spaimă. Ea ar fi fost aceea care a aprins lumina, după care a urmat explozia.

Singură în faţa destinului, la doar 9 ani

Bunica, mama şi ceilalţi membri ai familiei au decedat. Jana însă a continuat să lupte pentru viaţă. Medicii erau sceptici în privința şanselor ei de supravieţuire: arsurile, chiar dacă nu toate erau grave, îi acopereau 80 de procente din corp. Cel mai mult au avut de suferit mâinile, picioarele și o parte din faţă.

Toată vara s-a aflat într-o stare aproape de comă. După ce a deschis prima dată ochii, a urmat un îndelungat tratament. Au trecut luni întregi până când s-a putut ridica din pat. A stat aproape un an în spital, iar cînd a venit timpul să se externeze, s-au găsit şi nişte rude.

însă ceea ce a urmat a semănat mai mult a coșmar, povestește Jana. „Fratele mamei traia într-un sat în apropiere de Drochia. Din spital am mers la el. Condiţiile de trai erau mizerabile, abia dacă se puteau descurca, plus că mai aveau şi mulţi copii. Uneori, mai trăgeau și la măsea. Eu aveam nevoie de îngrijire, pielea îmi era încă foarte fină, dar ei nu aveau timp pentru mine. în fiecare zi rănile se măreau, iar după o lună de stat în aceeaşi poziţie, m-au dus înapoi la spital într-o stare deplorabilă.”

De istoria ei ştia toată Drochia

Aşa că, în scurt timp, s-a găsit o familie care n-a rămas indiferentă față de soarta fetiţei şi a decis să o ia la ei acasă. Norocul i-a surâs, pentru că la câteva luni de la cea de-a doua internare în spital, Jana a beneficiat de un tratament gratuit în Germania, de unde s-a întors pe picioarele ei, la propriu.

Fobia de a rămâne imobilizată la pat era depăşită, dar apăruse altă problemă. Lipsind de la școală, fata rămăsese cu mult în urma semenilor săi la capitolul învăţătură. „Pe atunci, nu îndrăzneam să visez la un viitor. Chiar şi discutând cu prietenii, vedeam că ei sunt mult mai deştepţi ca mine. Profesorii veneau la mine acasă, dar mai mult din milă şi nici eu nu aveam un stimul pentru a învăţa.”

Naşa salvatoare

Naşa de cununie a părinţilor ei o vizita deseori când era la spital. Tot ea i-a propus Janei să vină să învețe la şcoală profesională din Ialoveni. Când a început a învăța acolo, tânăra avea 17 ani, dar era doar în clasa a noua. După absolvirea şcolii, tot la insistența naşei, Jana a hotărât să-şi încerce forţele la Colegiul Financiar-Bancar din capitală.

„Dintotdeauna mi-am dorit să devin contabilă. Dar în primii ani la colegiu mi-a fost foarte greu. De fapt, nu aveam baza de cunoștințe pe care o aveau colegii mei, dacă am ajuns în clasa a 11-a ştiam a face simplificarea fracţiilor, a ecuaţiilor”. S-ar părea că startul dificil ar fi trebuit s-o descurajeze pe tânără, dar de fapt a întărit-o. Notele pe care le-a obţinut la absolvirea colegiului vorbesc de la sine: media 9,75. A fost chiar mai bună decât mulţi semeni de-ai ei.

O dizabilitate nu este un handicap în calea fericirii

Jana a continuat sa-şi împlinească visul. A depus dosarul la ASEM, la secția fără frecvență. Şi-a găsit un loc de muncă, dar mai era ceva care îi lipsea…

Răbdarea i-a fost într-un târziu răsplătită. Povestea ei de dragoste adevărată a început unde se aștepta mai puțin — la un sanatoriu. Nu i-a venit a crede că ăsta este viitorul ei, fiindcă mai avusese relaţii de prietenie înainte, dar care niciodată n-au mers atât de departe.

„Am făcut cunoştinţă pe 10 august. Am comunicat 3 săptămâni, după ce am revenit de la sanatoriu. A trecut un timp până să am încredere că relația noastră este de durată. Exact peste un an, tot pe 10 august, ne-am căsătorit,” își amintește Jana cu un zâmbet.

Totuși, n-a fost deloc simplu să facă acest pas. Cel mai greu le-a fost părinţilor să accepte că viitoarea noră nu este ca toţi ceilalți. Asta, până când soacra mare s-a convins că, în pofida dizabilităţilor sale, ea îl iubeşte pe Mihai poate mai mult decât l-ar iubi cineva așa-zis „normal”.

Jana l-a îndrăgit anume pe el, fiindcă a acceptat-o aşa cum este și niciodată nu i-a pus întrebări în plus: „îmi amintesc când m-a invitat prima dată la părinţii lui acasă. El cunoștea câte ceva din istoria mea, dar nu știam cum să-i explic că eu nu voi putea să ma descalţ. (Din cauza arsurilor, i-a fost afectată forma picioarelor.) Ştii, el m-a înţeles, iar mie mi s-a făcut deodată mai uşor pe suflet.”

Jana a absolvit cu brio Academia de Studii Economie. între timp, născuse şi creştea un băieţel, rodul dragostei lor. Nu s-a plâns niciodată că îi este greu să se deplaseze, nici chiar atunci când mergea însărcinată la lucru, iar în microbuz nimeni nu-i oferea locul, nici atunci când nopţile îl legăna pe picioare pe Gabi şi învăţa pentru a ajunge contabil cu acte.

îl legăna cum putea, deși mâinile şi picioarele i-au fost aproape „mistuite” de foc. Și, cel mai important, nu a vrut să creadă nici un minut că dizabilităţile fizice pot sta în calea unei vieţi împlinite, alături de un soţ iubitor, un copilaş dulce şi o profesie la care a visat. în cazul Janei, dizabilitatea și handicapul nu sunt sinonime, nici pe departe.

Distribuie articolul: