Acest material aparține unei cititoare și nu reprezintă părerea redacției.

„Femeia poate fi în multe feluri. Ea poate fi veselă, frumoasă, bună, încântătoare, dar cu siguranță fericirea e starea care o prinde cel mai bine! Dar tot ei i se întâmplă să nu arate cum şi-ar dori mereu, să fie tristă, să aibă cite-o criză de nervi, ori chiar să sufere.
Suferinţa face parte din viața femeii… dureri mai mici, dureri mai mari, fizice, mai ales atunci când dă naştere unui copil, sau sufleteşti, când nu-i merg toate cum şi-ar dori. Aşa cum durerea fizică a unei femei atinge maximul când îşi naşte copiii, tot aşa durerea sufletului se zbuciumă în suferință când îi pierde…

Societatea astăzi vorbeşte tot mai des despre femeia suferindă. Aceasta are nevoie de ajutor când este agresată, discriminată, abuzată, însă mai puțini vor spune că are nevoie de ajutor şi atunci când suferă din urma pierderii unui copil. Nimeni dintre noi, niciodată, nu se gândește că îşi va îngropa copiii. Suntem cu picioarele pe pământ şi ştim că ne vor muri buneii, se vor trece părinții, i se poate întâmpla unui prieten, unei rude, rămânem cu atât mai îndurerați cu cât asta se întâmplă mai devreme… dar niciodată, NICIODATĂ, nu ne putem gândi la puiul nostru…

Dar iată că uneori se întâmplă… nu e ca la ştiri, nu e ca în cartea de istorie, unde se dau miile şi milioanele de morți în războaie, nu e nici măcar ca la stăbunica, care povestea că a născut vreo 9 copii: unii au murit, alții au crescut; dar e la Ea, aici şi acum. Şi cade cerul peste Ea, şi nu înțelege, chiar i se întâmplă ori visează? Se îneacă în potop de lacrimi, nu mai simte pământul sub picioare, se sufocă, apoi îi arde inima în piept cu flăcări chinuitoare. O ia un val, o zdruncină, o aruncă pe o parte, pe alta, vântul o cuprinde în vârtejuri până îşi pierde răsuflarea, apoi i-o redă. Se desprinde de sine însuşi şi pluteşte în absență, priveşte la tot și, robotic, acționează. Își asumă rolul, îl joacă dramatic, lângă toți cei care sunt alături, dar mai cu seamă pentru cei care o urmăresc de cealaltă parte.

Durerea proprie e un chin, dar durerea străină e o operă dramatică pentru ceilalți. Şi oamenii merg la teatru, chiar şi la dramaturgii, riscând să se identifice pe o clipă în durerea altuia, dar asigurându-şi ieşirea din rutină şi multe teme de discuție.
Pentru ceilalți, vine apoi o nuntă, şi vor merge la o comedie, apoi altele, şi vor uita…
Dar Ea, abia acum se trezeşte la realitate, abia acum se dezmurțeşte din anestezia şocului, fără adrenalina lui şi o doare cumplit fiecare mişcare, fiecare secundă a realității, fiecare cuvânt, fiecare amintire…
În fiecare dimineața începe o nouă zi din restul vieții fără puiul ei, se poate oare?
O mie de întrebări, sentimente de vină, amintiri… Încep să treacă una câte una, fiecare zi din an fără copilaşul ei. Ea nu ştie cum să trăiască durerea, asta nu se învăță, despre asta nu se vorbeşte, e cumva un subiect tot mai tabù. Prea puține sunt de citit în literatură, sunt prea puține persoane pregătite să asigure un sprijin acestor mame. Şi ea rămâne deseori singură cu durerea ei. Alege intuitiv, ori în baza valorilor sale spirituale, strada pe care să meargă… uneori se descurcă, alteori – nu…
Ea poate fi oricine din Noi…
Una din Ele, sunt şi Eu…

Încerc să vorbesc, să scriu, să-mi exprim trăirile şi sentimentele pentru că de 9 ani învaț să trăiesc fără primul meu băiețel. Pentru că m-am simțit neajutorată uneori, pentru că am suferit, pentru că au suferit cei dragi alături de mine, fiind de multe ori in dificultate cum să mă ajute, cum să ne susținem reciproc.
Când naşti, moaşa te ghidează, dacă ea e pricepută, durerea fizică atât de mare e controlată şi trăită optimizat. Ascultând şi urmând  nişte instrucțiuni corecte, nu scapi de durere, dar din intensitatea şi din eventualele consecințe neplăcute, reduci cu siguranţă.
Am înțeles în timp că avem nevoie să vorbim cu multă atenție şi delicatețe despre durerile noastre, puteam găsi “respirația” corectă, poate să ne fie mai uşor. Putem ajuta, putem fi ajutaţi. Vorbind despre durerea noastră, putem ajuta pe altcineva, aflat în furtuna suferinței. Sunt încă firavă pentru a face tot ce aş dori în această direcție, dar puternică îndeajuns ca să deschid un subiect atât de rar discutat. Vă invit să vă deschideți inima îndurerată, mame ale copiilor care nu mai sunt pe Pământ!
Mulțumesc.

Alexandra Andrieş, mamă a unui îngeraş în cer şi a doi băieței pe Pământ.”

PS: Mulțumim mult autoarei acestui text că a decis să îl împărtășească anume cu noi.