Oxana Siminciuc e convinsă că în viața ei nu este loc pentru disperare. Deși dizabilitatea vizuală nu îi permite să vadă decât 7 procente, acest lucru n-a împiedicat-o să urmeze două facultăți, o școală de jurnalism și să aibă o familie. La 28 de ani, Oxana și-a acceptat demult destinul, pe care îl consideră o provocare menită să o facă mai puternică. Când ai simțit că ești diferită – sau, altfel spus, care a fost prima ta experiență a discriminării?
Am simțit din copilărie… La început credeam că toți copiii văd ca mine, apoi am înțeles că eu văd altfel. Părinții mei însă niciodată nu m-au menajat, în sensul că n-am fost cocolită, și astăzi le mulțumesc pentru asta. Ei îmi spuneau întotdeauna că eu sunt egală, că sunt la fel ca și toți copiii. Din acest considerent m-au dat la o grădiniță, și apoi la o școală normală.

Știi, cred că anume la grădiniță am auzit de la pedagogi replici de genul „tu ești oarbă și trebuie să stai acasă, sau în caz contrar să mergi la o instituție specială”. Totuși, părinții mei au insistat și am rămas la grădiniță, iar apoi tot la insistențele părinților am mers la o școală obișnuită.

Cum te descurcai la învățătură, în școală și mai târziu în facultate? Mai ales că ai făcut două facultăți: Limbi străine și apoi Economie și management.
M-a ajutat și mă ajută enorm memoria. La drept vorbind, multe lucruri le-am prins din auzite. Când am mers la școală, profesorii se uitau sceptic la mine, se întrebau cum o să învăț, cum o să văd la tablă.
Dar eu le-am demonstrat că pot învăța. La 7 ani învățasem deja un fragment mare din poemul „Evgheni Oneghin”. La școală eram o elevă bună, iar în paralel mai făceam școală muzicală și înot.
La universitate a fost complicat: învățam de pe texte mărite la xerox, citeam cu lupa. Stăteam nopțile în șir și învățam.

Cum ai reușit să nu clachezi la un moment dat?
Mi s-a întâmplat să fiu înjosită de multe ori, adesea chiar simțeam privirea sarcastică a unora care îmi spuneau în față: „Ce poate să reușească asta în viață ? Maxim ce va putea lucra e să fie dereticătoare.”

Nimeni nu credea că pot să absolvesc o facultate, iar în acele clipe eu îmi spuneam că o să le demonstrez că eu pot să reușesc, și chiar mai mult, că am să-i depășesc. Întotdeauna am crezut în forțele proprii și asta m-a ajutat foarte mult.

Cum ți-ai găsit un serviciu și ce atitudini aveau angajatorii în momentul când aflau despre dizabilitatea ta?
După ce am absolvit facultatea de limbi străine, m-am angajat ca traducătoare la Societatea Orbilor. Acolo am găsit persoane care m-au ajutat moral și atunci am înțeles că pe lumea asta mai sunt oameni buni în afară de părinți. Apoi m-am dedicat studiilor, am născut-o pe fetița mea și uite atunci m-am ciocnit de problema angajării.

Când fiica mea a împlinit 10 luni, am hotărât că e timpul să lucrez. La început eram foarte entuziasmată, jumătate de an am căutat de lucru ca nebună… Trimiteam CV-uri și mergeam pe la interviuri.
Cred că am trecut vreo 20 de interviuri și aproape la toate am picat dintr-un singur motiv: dizabilitatea vizuală. Majoritatea angajatorilor nici nu doreau să vadă ce știu și ce pot face, unii chiar mi-au zis în față că dacă nu aveam această dizabilitate nu ar fi fost nicio problemă să mă angajez.

Totuși, unde lucrezi acum și cu ce te ocupi?
Lucrez ca administrator al paginii web a Centrului pentru Susținerea Business-ului pentru Nevăzători. Centrul nostru ajută persoanele cu dizabilități să-și deschidă o afacere și să-și găsească un loc de muncă. Prin diverse proiecte, încercăm să îmbunătățim viața persoanelor cu dizabilități.
Pe lângă aceasta, sunt membră a Societății Orbilor din Moldova, iar recent am fost aleasă vicepreședinta Asociației Tinerilor Nevăzători din Moldova.

Care ar fi sfatul cel mai important pentru o persoană cu dizabilități din Republica Moldova?

„Ce nu te omoară te face mai puternic.” Cu timpul m-am convins că dizabilitatea e soarta, destinul meu și am luat-o ca pe o provocare. La un moment dat, credeam că dizabilitatea mi-a fost dată intenționat, ca să fiu mai puternică, ca să învăț o lecție. În opinia mea, orice cădere nu trebuie percepută ca sfîrșitul lumii. Căci pentru o persoană cu dizabilitate nu este loc de disperare: trebuie să lupți, să-ți arăți personalitatea, să arăți că ești egală, în loc să te victimizezi și astfel tu însăți să accentuezi: „Poftim, tratați-mă altfel!”

Ce includ planurile tale de viitor?
Planurile mele sunt ca la Napoleon I, sunt o fire ambițioasă (zâmbește). Îmi doresc să ajung la conducerea Societății orbilor, ca să pot ajuta persoanele cu dizabilități vizuale, să aibă un ajutor și sprijin mai mare. Însă la conducere îmi doresc să ajung peste câțiva ani, acum acumulez cunoștințe și experiență. Aș mai vrea să fac un single cu muzică, să implementez niște proiecte și să colaborez cu reviste și ziare. Pe plan personal îmi doresc încă un copil, dar asta peste vreo 10 ani, pentru că acum mă concentrez pe carieră.

Acest interviu este realizat de Centrul de Informare in domeniul Drepturilor Omului, cu sprijinul Programului Egalitate şi Participare Civică al Fundaţiei Soros-Moldova. Opiniile exprimate aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia Fundaţiei

Distribuie articolul: