Această întrebare poate că era actuală acum 5 ani. Azi nu mai e. Cel puţin în capitală.

Prietenele şi cunoştinţele mele de la 25 la 35 de ani sunt celibatare în proporţie de 70 la sută. Și sunt bine-mersi, instalate în statutul care nu le obligă la nimic. Simpatice, deştepte, descurcăreţe, vesele, pline de viaţă, ten sănătos, ochi strălucitori.

Prietenele şi cunoscutele mamei de la 50 la 65 de ani, divorţate sau văduve, în proporţie de 80 la sută, sunt celibatare. Acestea fac parte din restul admirabil de femei care n-au plecat „la Italia” să robească pentru a-şi întreţine soţul şi copiii. Ele sunt bine în ţară, în posturi responsabile. îngrijite, vesele, pasionate de lucruri care le inspiră. Nu de ciorsăitul cratiţelor în cămară, nu de gătitul ciorbelor zilnice, nu de luat paharul în plus de la gura gospodarului.

Aşadar, când te afli în compania lor, nu te încearcă nici un sentiment de milă, propriu femeilor cuplate. Dimpotrivă, dacă ai acasă un bărbat cu colţunii zvârliţi după fotoliu sau cu apucături de tragere la măseluţă, începi să-ţi pui întrebări care îţi strică momentan dispoziţia. La ce bun mă complac în statut de sclavă? Când am ieşit ultima dată la teatru? La cinema? Când am stat eu o duminică întreagă sub plapumă? Când am făcut dragoste cu bărbatu-meu? Ca în filme de amor cu preludiu, nu pornografie tristă, o dată în cincinal.

Una din două femei îşi pune regulat întrebările de mai sus. Iar într-o companie pur femeiască, rar ai să auzi o femeie care se declară fericită alături de soţul cu care a împărţit câteva decenii masa de la bucătărie. Nu pentru amor, ci pentru o cină cu borş cu fasole. Şi nici acela gătit împreună.

Asta nu e o pledoarie pentru celibat. E o simplă constatare a unui fenomen ce ridică o întrebare nouă: Cum au ajuns femeile să nu se mai teamă de singurătate?

Distribuie articolul: