De două ori m-am născut în viaţa asta, prima dată în mai 1984 în maternitatea din Anenii-Noi, şi a doua oară sâmbăta pe 29 iunie, anul curent, la Criuleni, în pădurea de langă Nistru. Mă întrebase un prieten de ce-am făcut-o? Probabil dintr-o curiozitate copilărească, nu ştiu cum? Am vrut să văd cum e acolo şi care-o fi treaba cu surprizele din peşteră despre care toată lumea vorbea atâta… Îmi imaginam tot felul de trucuri amenajate drept sperietori, similare spaţiilor distractive din marile oraşe, unde intri şi-ţi apar vampiri şi alte pocituri – ca-n filme, chiar dacă viaţa a bătut filmul şi de această dată!

La intrare ne-au spus că vom parcurge sub pământ 1.7 km, nu luăm apă, şi nu sunt „veceuri subterane”, respectiv, am fost sfătuiţi să bem apă şi să ne „facem treburile” înainte să „coborâm”. Eram un grup de nouă persoane: băiat (ghidul) – fată – băiat – fată – … – băiat, aranjaţi astfel încât să ne putem ajuta reciproc. Am păşit în „hades” mai rău ca Odiseu, am lunecat puternic ceea ce mi-a provocat panică chiar de la începutul „pohodului”.

Ne-au anunţat că vom petrece acolo patru ore, poate chiar mai mult (îmi spusei „mulţumesc” în gând de câteva ori că mă încumetasem totuşi să iau micul dejun dimineaţa), mi-am făcut cruce fugitiv căci auzii cum toţi îl strigau pe „4″, iar „4″ era numele meu nou, la intrarea în peşteră: Unde-i „4″? Hai „4″! Am lăsat rugăciunea şi-am avansat căci trebuia să respectăm ordinea proaspăt formată.

Doar după ce-am trecut de câteva strâmtori formate din stânci am înţeles care e chintesenţa „surprizelor” despre care toţi vorbeau cu un iz de ironie parcă. Fiece surpriză nu era altceva decât o alternare de bine şi rău, de chin şi izbândă. Partea neagră a surprizei era dificultatea prin care trebuia să trecem volens-nolens, prin felurite moduri – în genunchi (mi-am năsădit genunchii aproape până la sânge), pe burtă… târându-ne cu ajutorul braţelor, pe spate, împingându-ne cu picioarele şi sprijinindu-ne cu braţele, agăţaţi ca Spaiderman de o funie nesigură gata oricând să ne „vândă” prăpastiei „infometate” care se căsca sub noi… Iar partea roz a surprizei era fericirea cea dulce care o simţeai ori de câte ori te vedeai scăpat din „ghearele” celei „cu coasa”, dar și atitudinea ultra-receptivă a coechipierilor ori de câte ori a fost necesar.

 

De două ori fui sigură, cât pe ce, că rămân acolo, pironită în crăpăturile subterane de la Criuleni. Prima dată în crăpătura unde, ca să pătrunzi, e necesar să cazi în genunchi, să te apleci pe burtă, să cobori la 70 de grade aproape ca un şarpe, cu braţele categoric întinse înainte. De altfel rişti să rămâi blocat definitiv acolo, în crăpătura care, pe cât de strâmtă, pe atât de anevoioasă era, „înarmată” cu bucăţi de piatră voluminoase şi ascuţite, ca nişte colţi de fiară gigantică cu gâtlej îngust. Până în prezent mă tot întreb cum de-am scăpat? Si Doamne… ce noroc am avut că am nimerit în acea echipă!

A doua oară când am zis că mi-am „găsit sfârşitul” a fost chiar la 95% de ieşirea din peşteră, efectiv, nu ştiam că acela-i capătul. Si acum îmi vine în cap forma acelei ieşiri, poate exagerez, dar era aidoma unui uter (doi pereţi cu un spaţiu foarte îngust pe unde nu ştiu cum te caţări şi de-acolo-ţi aduni forţele pe care nu le mai ai şi ieşi, urcând aşa cam opt-nouă metri. Apoi te pui cumva pe brânci în patru labe, şi te şârâi de-asupra prăpastiei crăcănat trecând atent în altă strâmtoare, care tot în brânci te „primeşte”. Acolo, însă, începi să zăreşti lumina zilei, la care ajungi doar după ce te şârîi cu ultimele fărâme de forţe ca să ajungi la capăt şi să nu mai poţi ieşi, sleit fiind de puteri). După acest „uter” urmează „tunelul” de la capăt, lung cam de vreo opt-nouă metri, şi el aidoma unui vagin. La Criuleni pământul naşte oameni – jumătate minune – jumătate nebunie.

De fiece dată când reuşeam să trec de vreo primejdie aveam senzaţia că am mai câştigat o viaţă, exact ca în jocurile electronice! Treci o etapă – câştigi o viaţă. Nu mai ţin minte câte „etape” am trecut dar, cel puţin, zece vieţi, sigur am câştigat!

 

La un moment dat „Peştera surprizelor” ajunge să semene leit cu jocul rusesc „ruletka” – îţi provoci îngerul păzitor până la extreme aproape, de două ori mi l-am provocat de-a binelea, ş-am primit-o-n nas: „Gata! Descurcă-te singură! Aşa-ţi trebuie dacă te-ai băgat aici! Peşteră ţi-o trebuit? Încă şi cu surprize? Iaca! Na peşteră cu surprize! Plec!” Un joc copilăresc, pentru că, de fapt, îngerul păzitor mi-a fost alături mereu: prin ajutoarele necontenite ale lui Max, care mi-a întins o mâină de ajutor ori de câte ori aveam şi nu aveam nevoie; prin Ion (ghidul) care în cea mai anevoioasă strâmtoare a intrat şi mi-a oferit ambele mâini în ajutor, scoţându-mă din „ghearele” ei (acolo mi-am năsădit coapsele şi mijlocul, că de genunchi şi coate nu mai vorbesc!); prin îngerul meu păzitor, mereu prezent şi prin calmitatea pe care o răspândea Mihaela (a doua oară în peşteră, precum se răspândesc miroznele pentru meditaţie); prin Mişa – „l’homme qui rit”, care a fost ultra-vesel pe tot parcursul „călătoriei noastre subterane”; prin spiritul de echipă consolidat, toţi cei menţionaţi mai sus şi restul coechipierilor: Cristina (nepoata mea), Dinu, Mihaela şi Vasile, împreună cu Constanţa (de 4 ori trecută prin „surprizele” peşterei, de data aceasta, în rol de paznic credincios al bagajelor noastre). Poate că anume graţie echipei am reuşit să parcurgem calea aceasta în circa două ore și 50 de minute. Aproape c-am bătut recordul…

M-am „născut” la Criuleni, trasă din „vaginul” peşterei de ambele mâini. Au fost şi strigăte de ajutor… Abia după câteva clipe de euforie, am început să observ „relicvele” care demonstrau că cele trăite nu au fost vis ci realitate, aidoma fătului nou-născut împăturit în dâre de sânge ieşii eu – plină doldora de praf de piatră, cu un strat generos de colb din creştet până-n tălpi, „născută în cămaşă”, dar deja ferfeniţă la poale. Abia atunci am simţit ca mă durea fiece părticică din trupul meu şi-mi localizam, cumva în minte, vânătăile încă ascunse sub straie.

Text de Unguente… pentru trup și suflet (Prunici)
Sursa, Foto: ȘiDespreCărți.blogspot.com