„Cum mănâncă femeile?” Mi-ar fi fost mai simplu să scriu despre „cum SE mănâncă femeile”. De către alţii sau ele între dânsele. Sau despre „cum NU mănâncă femeile”, ori despre „cum MĂ mănâncă femeile”. E ca şi cum m-ai fi pus să scriu despre „procesul de hrănire prin orificiul bucoanal la amoebă”. Şi asta mi se întâmplă tocmai mie, care chiar cred că femeile sunt oameni. Am întâlnit femei care mănâncă aşa cum fac dragoste. Cu voluptate, cu dinţi şi buze, cu ochi, urechi şi degete vinovate. Mănâncă pasional, respirând uneori gemete uşoare, cu mici scâncete de plăcere şi cu pleoape ce duc gândurile departe, în abisuri de furibunde porniri erotice.

Am întâlnit şi femei care nu mănâncă, ci se hrănesc. Vulgar, impersonal, cu gândurile la documentul neterminat de pe desktop. Se hrănesc exact aşa cum fac sex din obligaţie pentru că, aia e, uneori trebuie să stea pe spate şi să accepte supliciul. Se hrănesc doar ca să nu pice din picioare sau, dimpotrivă, pentru că mâncatul e un obicei atât de frecvent pentru ele, încât nu mai prezintă nimic special. Se hrănesc exact aşa cum fac sex femeile plătite.

Ţin minte că, prin vara lui 1992, la Costineşti, am avut prima (şi probabil ultima) erecţie provocată de imaginea unei femei mâncând o îngheţată. A făcut-o înadins. A făcut absolut tot ceea ce arhetipurile fanteziste adolescentine ştiau că trebuie să întreprindă o femeie într-un asemenea demers. Un întreg film sexy bronzat strălucitor, dar lipsit de comentariile şi onomatopeele obişnuite într-o seară „de video”.

Am tot pulsat mărunt, pe loc, admirând cu gâfâieli înăbuşite opturile, pleoscăielile, penetrările, umezelile lipicioase, muşcăturile şăgalnice şi porcăiala lăptoasă de la gura individei care ştia precis ce am şi în minte, şi în pantalonii scurţi. Încercam să-i trimit o privire feroce, ştiam că n-am coşuri şi puteam să jur că apreciază fiecare moment în care-mi treceam limba printre buze, ca din întâmplare. Avem gâtul uscat şi creierul încins de speranţa unui deznodământ ca în filme.

Universul întreg s-a ridicat de pe scaun odată cu ea. Însuşi soarele a clătinat rotunjimi în decolteul ei ce a pornit spre mine cu clătinări lascive. S-a oprit în faţa mea şi fără să mă privească, a trântit conul de „vafă” cu restul de îngheţată la câţiva milimetri de vârfurile şlapilor mei. Ca şi cum nu doar acel loc, ci eu însumi şi tot aerul porcos care mă înconjura am fi fost cel mai obişnuit coş de gunoi, cel mai inexpresiv tomberon din câte existau pe malul mării.

Ce frumos ştiţi voi să vă lipiţi buzele de jumătatea unei căpşuni… Ce copilăresc arată o gură de fată plină cu cireşe coapte… Cât de graţios agăţaţi voi doar cu dinţii mâncarea din vârful furculiţei când vă e teamă că vă veţi înghiţi propriul ruj… Ce bine vă stă cu o picătură de suc de fructe prelingându-vi-se pe bărbie ca stropul de glicerină pe sticla de bere „brumată” din reclame… Sau cât de departe ducem noi fantezia erotică atunci când vă studiem în timp ce mâncaţi…

E drept (şi recunosc cu mâna pe grătarul de mititei) că de multe ori vă închipui printre ingrediente şi arome, printre ierburi parfumate şi aluaturi ce se invită a fi frământate, bruscate şi mângâiate deopotrivă. O femeie frumoasă care miroase a usturoi mă tulbură înmiit faţă de una urâtă, care miroase a Eau D’Issey.

Femeile mănâncă aproape la fel cum mănâncă oamenii, doar că unele mănâncă exact aşa cum şi-ar dori să fie ele însele mâncate.

Autor: Viorel Copolovici
sursa 

Distribuie articolul: