Părinții se plâng că dialogurile cu copiii sunt aproape inexistente, copiii nu au răbdare să asculte, li se pare că părinții vorbesc prea mult și din cauza aceasta nu au timp de joacă. Ei nu au chef să se simtă criticați și certați.

Un observator atent care aude conversația dintre un părinte și un copil va remarca, uimit, cât de puțin se ascultă cei doi unul pe celălalt. Conversația sună de fapt ca două monologuri, unul format din critici și instrucțiuni, celălalt din negații și pledoarii de apărare. Tragedia unei asemenea comunicări nu stă în lipsa de iubire, ci în lipsa de pricepere.

Limbajul nostru de fiecare zi nu e potrivit pentru comunicarea de adâncime cu copiii. Ca să ajungem la copii și să ne reducem, ca părinți, frustrarea, trebuie să învățăm un anume fel de a conversa cu ei.”

Să reacționăm la sentimentele copiilor, nu la comportamentul lor.

Comunicarea ideală este bazată pe respect și pricepere. Acest lucru înseamnă că trebuie să avem în minte tot timpul că prin mesajul trimis trebuie să menținem intact respectul față de copil iar afirmațiile să conțină înțelegerea noastră înaintea sfaturilor sau criticilor. Asta înseamnă pe scurt să respectăm și să înțelegem înainte de toate.
Atunci când copilul e suparat, nu avem cum să aducem argumente logice unei situații, pentru că „atunci când copiii se află în vârtejul unor emoții puternice ei nu mai pot asculta pe nimeni. Nu pot accepta nici sfaturi, nici consolări sau critici constructive. Vor ca noi să ințelegem ce se petrece înăuntrul lor, ce simt în acel moment. Mai mult, vor să fie înțeleși fără să fie nevoie să ne dezvăluie complet ce trăiesc. E ca un joc, în care ei ne arată doar un pic din ceea ce simt. Iar noi trebuie să ghicim restul.”

Totuși cum putem ințelege ce simt copiii? Simplu. Îi ascultăm, le acordăm atenție, și ne folosim de experientele proprii. Ne imaginăm, sau ne punem în locul lor și le vorbim astfel incât să înțeleagă că sunt ascultați și ințeleși.

Trebuie să te adresezi sentimentelor -abia după aceea poate fi îmbunătățit comportamentul.

Cum reacționăm când copilul se întoarce furios de la școală, supărat pe profesoarea că i-a dat prea multe teme într-un timp prea scurt?

Exemplu greșit:

Iată ce povestește mama lui Ben (12 ani) : „Ieri, când am venit de la serviciu, nici n-am apucat să-mi scot haina că băiatul meu a ieșit în fugă din camera lui și a început să se plângă: „Profa ne dă atâtea teme pentru acasă că nici intr-un an n-aș putea să le fac! Cum să scriu poezia asta până mâine dimineața? Și mai am o povestire, restantă de săptămâna trecută. Azi a țipat la mine! Nu poate să mă sufere, asta-i clar!”
Mi-am pierdut cumpătul și am strigat la el: „Am un șef la fel de rău ca profa ta, dar nu m-ai auzit niciodată plângându-mă!”
Nu mă mir că profa țipă la tine. Nu-ți faci niciodată temele pentru acasă. Ești un leneș, asta e! Nu te mai smiorcăi și începe să muncești că va fi de rău! ”
„Și ce s-a întâmplat după ce ți-ai exprimat furia?” am intrebat-o.
„Păi…băiatul meu s-a dus valvârtej în camera lui, a încuiat ușa și n-a vrut să vină la cina”
„Cum te-ai simțit atunci?”
„Groaznic! A fost o seara ratată. Toată lumea era indispusă și depresivă. Mă simțeam vinovată, dar nu știam ce să fac.”
„Cum crezi că se simțea fiul dumitale?” am întrebat.
„Probabil era furios pe mine, speriat de profesoară, frustrat, disperat și prea supărat ca să se concentreze. Nu l-am ajutat. Însă nu pot suporta să-l văd plângându-se și neasumându-și responsabilitatea.”

Daca Ben ar fi fost putut să-și exprime sentimentele, în loc să se plângă, intregul incident nu ar fi mai avut loc. Dacă ar fi putut să-și exprime și să-și accepte sentimentele, ar fi putut trece mai usor peste aceasta stare, putând să treacă la acțiune, la pregătirea temelor. Dacă mama ar fi putut să-și arate empatia față de fiul ei și să accepte situația neplăcută, ne mai aducând la suprafață alte frustrări personale, situația ar fi fost cu totul diferită.

Din păcate, când nu știu să facă față unui lucru, copiii devin furioși și învinovățesc pe alții pentru situația lor dificilă. Asta îi înfurie pe părinți, care își învinovățesc la rândul lor copiii și spun lucruri pe care le vor regreta mai târziu, fară să rezolve problema. 

Soluția? Părinții au îndatorirea de a fi atenți la sentimentele și trăirile copiilor și de a îi ajuta să facă față, dând dovadă de empatie. Numai atunci când sunt calmi, copiii pot sa gândească clar și să actioneze corect.

Sentimentele intense ale copiilor nu dispar dacă sunt interzise, dar, acestea se atenuează atunci când ascultătorul le acceptă cu simpatie si ințelegere. ”

Modalități de exprimare a empatiei:

-menține un limbaj al corpului care să exprime faptul că iți înțelegi copilul, printr-un contact vizual susținut, nu iți incrucișa bratele, ci apleacă-te spre el.
-pune întrebări despre felul în care el se simte, încearcă să îl înțelegi.
-verbalizează-ți emoțiile: „cred că te simți dezamăgit/trist/supărat…pentru faptul că…”
-confirmă-i faptul că îl ințelegi, poți impărtăși o situație similară.

Fragmente preluate din cartea „Între părinte și copil”, de Haim Ginott

Distribuie articolul: