Traficul de ființe umane este un fenomen global ce vizează toate vârstele și sexele. O mare parte din persoanele implicate sunt femei și copii. Victimele, cel mai des, sunt traficate prin folosirea mijloacelor de constrângere sau metodelor de înșelăciune și pentru nenumărate scopuri abuzive și de exploatare. Povestea acestei fete seamănă cu cea a majorității femeilor care aleg această cale mai ușoară de a face bani, dacă e să nu luăm în considerație cazurile de trafic de persoane, atunci când victimele sunt obligate să se vândă pentru sume infime de bani.

– Am în fața mea o femeie tânără, frumoasă, inteligentă, care are tot ce îi trebuie pentru a duce o viață normală și decentă. Nu înțeleg totuși, de ce faci asta? Nu ai nicio remușcare?

– Și cei care fură sau ucid, fac ceva mai bun? Nu iau nimic de la nimeni, încerc să supraviețuiesc. Uneori regret, dar când văd că așa reușesc să trimit bani acasă mamei și surorii mele, nu știu de ce nu aș face-o… Decât să umblu cu furatul sau să suport vreun italian, mai bine îmi fac singură banul și singură îl cheltui. Am în spatele meu o istorie care, într-un fel, m-a făcut să cresc mai repede decât alte fete de vârsta mea.

– Cum ai ajuns în această situație, pentru că, cred eu, nu ai venit în Italia să te ocupi anume cu acest lucru?

– Am venit în Italia cu șapte ani în urmă, aveam doar 18 ani. La început, ca majoritatea femeilor noastre, am lucrat în familie, unde am învățat limba. și așa am reușit să întorc și suma de bani pe care o datoram celor care m-au adus aici. Nu am avut ca scop să fac strada, s-a întâmplat totul de la sine. Provin dintr-o familie săracă, cu mulți copii, iar părinții mei nu au avut posibilitatea să mă ajute să-mi continuu studiile. După ce am absolvit clasa a 9-a, am rămas în sat să muncesc într-un bar. Într-o zi, un client mi-a propus să plec în Italia, acolo el mi-ar fi putut oferi un loc de muncă bine plătit, pentru că i se făcuse milă de mine. Nu aveam niciun motiv care să mă facă să refuz, viața mea se rezuma la o muncă prost plătită, la trei frați, o soră și părinți pe care rareori îi mai vedeam treji. În două săptămâni eram deja cu pașaportul în mână și îmi făceam bagajele. Am ajuns ușor, cu viză, mai greu a fost cu lucrul. După ce am muncit câteva luni, bătrâna la care lucram a decedat, iar eu am rămas pe drumuri. Datorii nu mai aveam, însă nici bani de gazdă. L-am întâlnit pe actualul meu prieten, Najir, de origine albaneză. M-a luat la el în casă și m-a ajutat mult. La început căutam de muncă, însă, într-o zi, a venit la noi în ospeție o româncă și mi-a propus să fac asta. Nu eram sigură, dar până la urmă am cedat. Da, m-am vândut, compromisul era făcut, așa am reușit să adun ceva bani.

– Și nu îți este frică?

– La început plângeam, dar după prima săptămână m-am obișnuit. Visez să cumpăr o casă și să întemeiez o familie. Vreau să mai strâng niște bani, să reușesc să îmi schimb viața. Clienții, de regulă, sunt italieni, românii, moldovenii, sunt periculoși, din acest motiv prietenul meu mă protejează. A devenit ca un aliat al meu. O parte din câștig i-l dau lui, din simplu motiv că în fiecare noapte rămâne treaz. Când urc în vreo mașină, îi trimit un mesaj, iar dacă timp de 30 de minute nu primește un apel, trebuie să mă caute. Spune că nu contează cu ce mă ocup, important e să fiu lângă el când are nevoie. Și asta durează deja de cinci ani. Pentru 30 de minute se plătește 30 de euro, iar pentru o noapte în hotel – de la 150 până la 300 de euro. De multe ori se întâmplă că clientul nici nu vrea să se culce cu mine, mă roagă doar să îi vorbesc, pentru că se simte singur. Cunosc un italian de vreo 70 de ani care vine la mine o dată în lună deja de doi ani. Mergem la hotel și toată noapte discutăm. Este un fost profesor care are soția bolnavă și, pentru a putea „respira”, vine cu mine. De fiecare dată îmi lasă câte 400 de euro și vrea să mă convingă să duc o viață decentă, dar eu mereu îi spun că încă nu sunt pregătită…. M-am obișnuit cu situația asta, în plus, nu trebuie să umblu să caut de muncă, cu criza care este acum.

– Și celor de acasă ce le spui?

– Cel mai greu îmi este atunci când îi sun și trebuie să inventez istorii inexistente, cu munci pe la babe și moșnegi… Le spun că totul e bine și că în curând o să ne vedem. Acasă încă nu am reușit să plec, pentru că nu am avut acte, acum am depus dosarul cu ajutorul prietenului meu și sper de sărbători să fim alături. Unicul lucru care mă face să fiu fericită este că așa am reușit să îi cumpăr fratelui o casă, surorii să îi plătesc taxele de studii la universitate și să le trimit regulat bani și cadouri. Le-am cumpărat la toți telefoane mobile, ca să ne putem auzi mai des, mamei chiar i-am trimis și un calculator, să putem să ne vedem pe skype. Acum știu că familia mea nu duce lipsă de nimic, cu toate că eu aici simt lipsa lor și duc dorul casei părintești, mamei și satului meu natal.

Am văzut multă tristețe în ochii acestei fete, cu toate că nu vroia să văd. Până la urmă a încercat să ascundă lacrimile și a reușit! Mă întreb dacă acesta a fost visul ei de mic copil? Mă întreb ce ar spune sărmanii părinți și dacă ar mai accepta bani de la ea știind modalitățile prin care îi face. Cu toate acestea, e convinsă că practică cea mai veche profesie din toate timpurile. Este o victimă mai degrabă a naivității și a viselor de carton, cu suflet de gheață. Sper din totul sufletul ca într-o zi să mă întâlnesc din nou cu fata aceasta cu ochi verzi și cu părul blond. Și atunci să o văd cu o familie, cu o viață frumoasă și decentă, cu un soț iubitor. Se poate și la benzinărie, doar cu condiția ca atunci și ea să-și alimenteze automobilul!

Aliona Purci, Padova
GAZETA BASARABIEI 

Distribuie articolul: