Artistul, dirijorul secund, violonistul, aranjorul de muzică populară a Orchestrei Lăutarii, Corneliu Botgros, ne-a mărturisit astăzi mai multe detalii despre alegerea pe care a făcut-o, atunci când și-a ales meseria. Invitat în studioul UNIMEDIA, muzicianul ne-a mărturisit că a fost atras dintotdeauna de fotbal, însă cel care l-a ghidat în alegerea carierei a fost tatăl său, maestrul Nicolae Botgros, căruia îi este și foarte recunoscător pentru asta. Ce spune Corneliu despre pasiunea sa pentru fotbal, dar și despre momentele pe care și le amintește din copilărie, aflați mai jos.

„Mi-am dorit dintotdeauna să fiu fotbalist profesionist și chiar am făcut fotbal câțiva ani, paralel cu muzica, însă când a venit vorba să iau o decizie în sensul muzicii sau a fotbalului, bineînțeles că a trebuit să urmez muzica în continuare și să las fotbalulul la nivel de pasiune.

Taică-meu își făcea griji că nu mai aveam aceeași atracție față de muzică. Se stingea ea, acea dragoste de muzică, după care taică-meu doar un pic m-a forțat, pentru că astfel trebuia să fie. Altfel nicicum.

Îi sunt recunoscător că a insistat, căci altfel nu știu cu ce mă alegeam astăzi.

Fotbaliștii, de la 35 de ani, nu mai au activitate, devin pensionați, veterani. Viața devine mult mai tristă după ce părăsești terenul de fotbal, pe când scena muzicii îți permite să urci atâta timp cât ai posibilități legate de sănătate, în rest – doar să creezi. Scena muzicii îmi este mai dragă decât cea a fotbalului. E prea devreme să-ți termini cariera la 35 de ani. Abia atunci începi să trăiești.

Acum, am timp și pentru fotbal. Se întâmplă că noi, artiștii, din Republica Moldova, am și înființat o echipă de fotbaliști. Nea Ion Suruceanu este președintele de onoare, antrenorul echipei și sunt foarte mulți artiști, muzicieni acolo, de diferite genuri de muzică: de la jazz, estradă și până la populară.

Asta ne mai face să ne mai menținem forma sportivă mai satisfăcătoare, însă e și un prilej de a ne întâlni, pentru că nu în fiecare zi poți să te întâlnești de exemplu cu Anatol Mîrzenco sau cu Ricky, Ion Suruceanu, Arsenie Botnaru, Alexandru Vdovicenco – sunt mulți și ne vedem cu ei doar la petreceri, din întâmplare.

În fiecare marți, deja de 15 ani, mergem la antrenamente și participăm la turnee pentru amatori ai fotbalului

Faptul că sunt confundat de multe ori cu tatăl meu doar pare că ar trebui să mă încurce, însă vreau să vă spun că mai mult mă ajută. Este o mândrie, pentru mine, că port acest nume – un nume devenit celebru datorită bunelului meu. Am o misiune mult mai grea, eu trebuie să mențin acest nume, să nu cobor ștacheta. E foarte greu, dar mă face să mă simt foarte onorat. 

Când eram copil, îmi plăcea mult să merg în vacanța de iarnă la buneii din partea mamei, în nordul republicii. Umblam cu colindat, cu hăit, cu tot ce se putea pe atunci. Îmi plăcea foarte mult să merg anume la țară. 

Așteptam și vara cu nerăbdare, ca să merg cu părinții la mare. Era o sărbătoare mare, pentru mine, ca să ajung pe litoral, undeva, mai întâi în Ucraina, iar mai apoi în România.

Îmi plăceau adunările de la noi acasă, când erau părinții mei mai tinerei chiar decât sunt eu acum. În casa noastră, zilnic veneau oaspeți, prieteni, pentru că atunci așa se obișnuia, se crea, se făceau lucrurile în comun, iar taică-meu foarte des invita membrii orchestrei: care dorea, venea la ei în ospeție la un pahar de vin și, totdată, creau. Eu eram mic și le urmăream pe toate. Erau multe momente interesante. 

Acum sunt alte timpuri, alte vremuri și lucrez singur acasă. Pe mine m-ar sustrage dacă ar veni cineva. Dacă ar sta cu mine la o partitură, asta m-ar sustrage. Suntem într-o altă epocă și sunt alte vremuri. Poate că sunt și acestea frumoase, dar acum este o altă mentalitate la oameni și nu mai sunt acele timpuri fără de griji. Ori poate că atunci erau mai puține griji…”, ne-a mărturisit Corneliu Botgros.

Foto: Arhiva personală