După ce ați citit fragmente din „jurnalul intim” al lui Constantin Cheianu, vă invităm să aflați cum muza l-a sedus să scrie cartea „Sex and Perestroika”. La fel, veți ști de ce i se spune că „nu va scăpa teafăr” din cauza emisiunilor pe care le face și de ce Constantin Cheianu spune că statul nostru nu mai are aproape nici o șansă.

Despre „Sex & Perestroika”

Sunt două categorii de scriitori: unii care știu să inventeze povești și personaje și alți care scriu pornind de la propria experiență. Eu nu pot să scriu decât autobiografic. Cel puțin, atunci când e vorba de proză, pentru că în piesele mele de teatru se întâmplă un pic altfel.

„Sex și Perestroika” – nici nu mi-am dat seama că o voi scrie. La un moment dat am început să descriu niște scene din viața mea de acum 20-25 de ani. După care nu m-am mai putut opri. Și așa timp de șapte luni fără întrerupere cu o nemărginită plăcere. Fraze pe care, altădată, ar fi trebuit să le gândesc, să le elaborez, acum se nășteau singure undeva în mine, iar eu nu trebuia decât să apăs pe taste.

Copilăria mea a fost dominată de imaginea unor părinți aflați într-un continuu conflict. M-a deprimat enorm situația asta. M-am simțit mereu un copil abandonat și m-am înstrăinat cumva de familie. Poate din cauza aceasta, peste ani, când am scris cartea, am fost un pic cam dur cu ai mei și lucrul acesta i-a întristat.

 

După publicarea cărții „Sex și Perestroika” mi-am stricat și relația cu profesorii din școală și de la facultate. Dacă mirosul urât din gura învățătoarei de clasele primare m-a marcat, cum puteam să nu scriu despre asta? Am scris această carte cu o maximă sinceritate, pentru că nu găseam sinceritate în cărțile scriitorilor din acea epocă. Eu avusesem parte și la școală, și la facultate de tot felul de pedagogi nu tocmai străluciți, ca să nu spun altfel. Iar literatura de atunci cultiva o imagine a profesorului idilică și romantică. Mi-am zis că am să spun adevărul, așa cum l-am văzut și simțit.

Cam în tot ce mi se întâmplă mie în viață, am vrut mereu să depășesc niște limite și pentru asta am avut nevoie, zic eu, de un anume curaj. E valabil atât pentru cărțile pe care le-am scris, cât și pentru emisiunile pe care le fac. O grămadă lume îmi spune că n-o să ies teafăr din aventura asta a mea cu televiziunea. Îmi dau seama și eu că poate uneori întrec măsura. Pe de altă parte cred că numai așa merită să trăiești, experimentând cu tine, riscând. Nu știu cum și unde voi ajunge, dar bucuria de-a spune adevărul e mai puternică deocamdată decât frica.

Moldova e o… invalidă

Politicienii nu se prea sinchisesc de ce spunem noi, jurnaliștii, ce spun eu în emisiunile mele. Dar eu nici nu contez pe un efect asupra lor, eu mă gândesc la telespectatorul care mă vede și mă aude, vreau să cred că, ascultându-mă, va prinde curaj. Deocamdată lucrul acesta nu se prea întâmplă și politicienii știu cât de inert este poporul nostru.

Uneori simplific lucrurile în emisiunile pe care le fac și asta pentru a fi înțeles de cât mai multă lume. Astăzi, pentru mulți scriitori ar fi, probabil, o ofensă să li se spună că sunt înțeleși și de o babă Ileana de la țară. Pentru mine este un compliment. Nu înseamnă că nu mă gândesc și la telespectatorul mai pretențios, mai elitist. Am avut mereu ambiția și obsesia să fiu înțeles de cât mai multă lume.

  

 

Țara asta nu prea are șanse. Ea a fost ținută mereu în acești ani ai Independenței la “respirație artificială”. Și va mai fi ținută în continuare. Moldova e o „ființă” invalidă.

Noi nu am fi avut o clasă politică atât de coruptă, dacă oamenii de calitate nu plecau din țară. În acești peste 20 de ani de independență ar fi trebuit să acumulăm toate talentele și să le lăsăm să înflorească aici, în țară. În loc să se constituie ca un strat social consistent, care nu ar fi permis niciodată să se întâmple tot răul din politica noastră de astăzi, acest strat a fost mereu „spălat”. Iată de ce idioții de politicieni au făcut și vor mai face ce vor cu noi.

 

 

 FOTO: Ellene Photography 

 

Distribuie articolul: