Scriitorul, dramaturgul, actorul și prezentatorul TV, Constantin Cheianu, povestește despre femeile din viața lui. Își amintește despre eșecul primei căsătorii, dar căreia îi datorează, totuşi, existența fiicei sale. Cheianu spune că a vibrat mereu alături de femei, chiar și astăzi, când merge pe stradă, nu se poate abține și își întoarce capul în urma unei femei, care i-a tulburat privirea și… mințile. Pe mine, în viață, m-au marcat doar femeile. În viața mea au venit doar femei care au lăsat amprente puternice în mine și-n ființa mea. Toate fetele și femeile cu care am venit în contact, de la primele îndrăgostiri și pâna la ultima relație, mi-au spus foarte multe lucruri despre mine însumi, deci, eu m-am cunoscut prin ele.


La primele îndrăgostiri, am fost respins de fete.
Mă întrebam: cum să nu fiu eu acceptat, eu, care eram pe tabla de onoare a școlii, eu, care sunt atât de pozitiv și de bun? Treaba asta m-a pus serios pe gânduri și m-a făcut să mă întreb: care-i treaba cu femeile și bărbații și la ceea ce înseamnă frumos și urât.

Eu eram arogant, credeam că îs așa de bun și ele nu mă vor. Mă întrebam: cum, chioarele, chiar nu văd cât de bun sunt? După asta, am devenit un tip frustrat, care era gata să accepte pe oricine-l îndrăgește. Așa m-am căsătorit prima dată, numai de aia că ea m-a îndrăgit. Dar a fost și neșansa că și ea era complexată și se gândea că-l va accepta pe cel care o va accepta pe ea. Și așa, doi frustrați și complexați, au ajuns să trăiască împreună.

 

 

N-a ieșit nimic, în trei ani s-a dărâmat totul, dar am reușit să facem un copil, cu care, acum, suntem mari prieteni. De multe ori mă gândesc că, dacă nu mă căsătoream, din greșeală, nu știu dacă mai făceam vreun copil.

Eu nu știam nimic despre sex, iar ceea ce am trăit cu ea a fost o dezamăgire totală, atât pentru mine, cât și pentru ea. N-am trăit bucuria erotismului în acea căsătorie. Eram de un „analfabetism” cumplit, asta era epoca. În timp, a trebuit să descopăr acest lucru, învățând din propria experiență, din aventuri. Așa am descoperit bucuria erotismului, total ruptă de inimă și de cap. A urmat o epocă în care mă bucuram de sex.

Prima mea soție s-a recăsătorit, după un an de la divorțul nostru, cu prima ei dragoste din școală. Nu ar fi trebuit să se întâmple accidentul căsătoriei noastre. Și ăla era timid și nu s-a priceput cum să-i spună că o iubește. Ea a trebuit să aibă trei ani de căsătorie nefericită cu mine, ca după asta să se redescopere și să trăiască foarte fericiți împreună.

 

Apoi a urmat o epocă mai parșivă, când nu mi se îngăduia să-mi văd fata. Ei vroiau să-și protejeze fericirea lor și să nu le-o deranjeze nimeni. Peste ani, am început să am relații omenești, civilizate, cu fosta mea soție, ne-am împrietenit foarte tare și cu fata.

Femeia care m-a marcat cel mai mult a fost cea de dragul căreia am părăsit familia și cu care am avut ultima relație de lungă durată. Ea a trezit demoni în mine. Nu era ființă ideală, ba chiar mi se părea că era destul de „stricățică”, dar mă subjugase erotic. Nu puteam să evadez din asta. Încercam prin fel și chip să o provoc să-mi facă rău, dar oricum, nu putea să mă desprind de ea.

În acel moment, am descoperit și o dimensiune masochistă în mine. Până la ea, eram ca un fluturaș, care sare de pe o floare pe alta, credeam că așa va fi și de această dată. Femeia asta însă a întors totul pe dos. Mi-au trebuit vreo patru, cinci ani, ca să mă tratez de dependența asta. A fost poate cea mai puternică trăire a mea pentru o femeie. O trăire de natură erotică. Nu morală, spirituală sau intelectuală, în primul rând erotică.

 

 

N-am iubit niciodată cu toate la un loc – şi creier, şi inimă și… altceva. Și am încercat mereu să înțeleg de ce s-a întâmplat asta. Am iubit o colegă, eram prin clasa întâi, a fost o iubire platonică, la care nu mi s-a răspuns cu reciprocitate. Apoi, la facultate am trăit aceeași experiență. În momentul acela, s-a produs un soi de ruptură în mine. Eu așteptam să mă îndrăgostesc și să trăiesc acest sentiment, şi când colo, am descoperit că nu prea interesez, nu prea atrag fetele sau, cel puțin, pe cele pe care îmi închipuiam eu că trebuie să mă placă.

Fiica mea m-a marcat în sensul că noi cu ea am sărit peste etapa „tată-fiică”. Tocmai când era mică, eu am plecat din familie, ea împlinise doi ani. În perioada când ar fi trebuit să se creeze între noi această legătură, eu am lipsit, din motive că nu mi se permitea să o văd. Ne-am apropiat în perioada când ea era adolescentă și vroia să cunoască ce-i cu bărbații și relațiile dintre ei și femei. Am început să discutăm așa de liber și deschis, cum niciodată un tată nu va vorbi cu o fiică, nici măcar o mamă nu-și va permite. Ea îmi spunea lucruri, pe care nu le voi putea recunoaște niciodată nimănui.

Prezența femeii m-a tulburat erotic întotdeauna, așa că pur și simplu prieten nu am putut să fiu cu ele. Am prietenit, de fapt, cu o femeie, mai mult de zece ani și încercam să o protejez de iubiri nefericite. Eu îi spuneam că el e o canalie, iar ea îmi aducea argumente, că el i-ar fi zic așa și așa, ceea ce credea ea că e semn că o iubește. În acele momente, îmi aminteam de câte ori am spus eu asta femeilor, fără ca să fiu atașat de ele.

 

 

Eu fac parte din categoria bărbaților care mereu au idolatrizat femeia. Chiar și pe cele depravate, eu nu le-am putut privi ca pe niște prostituate, le-am socotit întotdeauna superioare bărbaților. Universul feminin l-am socotit mereu mai delicat, mai fin. Eu alături de femei vibram. Gândindu-mă la femei, începeau să-mi vină gânduri, idei, imagini, începeam să scriu și să visez.

N-am putut niciodată eticheta femeile, în cazul bărbaților e mult mai ușor. Femeile însă au nebunia asta: ea poate să fie proastă, dar are niște forme care te provoacă.

Eu merg pe stradă și dacă văd că silueta ei are ceva foarte provocator, nu pot să nu-mi întorc capul să o privesc și din spate, spre toată rușinea mea. Nu mi-e dragă de mine în aceste momente. „Unul” zice: băi, cei cu tine? Dar „altul”, mă provoacă să mă uit.

Dacă pe lumea cealaltă există o judecată a femeilor, unele din ele ar trebui să mă pedepsească. Îmi plăcea să le provoc, dar ele sărmanele ajungeau să se îndrăgostească nebunește de mine.

  

foto: Ellene Andronache

 

Distribuie articolul: