La doar 25 de ani, am luat decizia „majoră” de a-mi altera corpul, am zis „Doamne-ajută” și mi-am pus silicoane.

Cunoaștem deja stereotipul femeii cu silicoane: de cele mai mult ori ne imaginăm o blondă platinată, slabă, înaltă, îmbrăcată de obicei sumar și nu foarte inteligentă. Un stereotip negativ, ca multe altele. Și, în același timp, la fel de neadevărat – mai ales că, spre exemplu, eu nu cred că mă încadrez în nici unul dintre standardele menționate mai sus: am 1,65 m, port măsura 38, am părul destul de scurt și destul de distrus ș.a.m.d. Poate că ăsta e și motivul pentru care lumea din jurul meu nu bănuiește că am, într-adevăr, silicoane. 

Mi s-a spus de-a lungul vieții că femeile cu silicoane sunt ori femei ușoare, ori obiecte sexuale fără creier, ori sunt femei extrem de nesigure, care acum își poartă neîncrederea în sine pe piept. Iar eu, în mod cert, nu am vrut să fiu catalogată așa. Dar hai să o luăm de la început, ca să înțelegi experiența asta prin prisma unei femei care a făcut pasul cel mare și a apelat la chirurgia estetică, notează femei în ELLE.ro.

Prima dată când mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu sânii mei a fost prin liceu. Nu erau doar mici, ci mi se părea că au și o formă ciudată. Pe lângă asta, în liceu aveam oricum câteva kilograme în plus, iar corpul meu, per total, nu părea bine proporționat. Nu am luat, totuși, în seamă, până când am început să le văd pe colegele mele, în vestiar, înainte de orele de sport. Mi-era rușine să mă uit, dar în același timp eram și curioasă, așa că am analizat un pic diferitele perechi de sâni care se perindau pe acolo – timid, naiv. Așa am realizat că, da, chiar era ceva în neregulă cu sânii mei.

Nu știam eu atunci cum să pun problema, însă ulterior am învățat că erau sâni tubulari – ceea ce se traduce prin faptul că baza sânului este prea ridicată, iar jumătatea inferioară nu este deloc bombată, ca la un sân „normal“, iar asta creează impresia unui sân triunghiular, dacă poți să îți imaginezi așa ceva. Am încercat de-atunci tot felul de remedii băbești, tot felul de pastile și suplimente alimentare și cred că a cheltuit mama o grămadă de bani ca să mă facă să mă simt mai bine în pielea mea. De reținut, însă, este faptul că această nemulțumire nu a venit în nici un fel din afară, nu existase nici un bărbat care să-mi fi zis ceva sau care să fi acționat în vreun fel încât să declanșeze ura pe care o căpătasem față de sânii mei.

Încet-încet, însă, ea se agrava în fiecare zi. Pur și simplu nu înțelegeam de ce nu se dezvoltă așa cum trebuie. Știam că e vorba de o anomalie, dar mă gândeam că, na, mai e timp să se așeze în forma corectă. Cu toate astea, nu s-a întâmplat niciodată.

În facultate, am dat peste bărbați care mi-au spus că preferă sânii mici, cum îi aveam eu, însă nu m-a liniștit deloc gândul ăsta. Nici chiar întreaga mișcare de „acceptare a propriului corp“, care tocmai începea să capete glas pe atunci, nu m-a convins să mă calmez. M-am decis la un moment dat că o să apelez la implanturi și am vorbit cu mama, care, deși extrem de reticentă și, pe alocuri, dezamăgită, a acceptat să mă ajute, odată ce terminam cu facultatea. (…) ajunsesem să plâng destul de des noaptea, când îmi aduceam aminte de sânii mei de-a dreptul „diformi“. Sau de fiecare dată când îmi făceam duș. Sau când mă îmbrăcam. Înțelegi tu, plângeam mult.

Iubitul meu de la vremea aceea nu înțelegea disperarea asta a mea, la fel cum nici prietenii mei nu mă înțelegeau și nici părinții, în continuare, nu puteau să înțeleagă. Și, la drept vorbind, acum, că m-am apucat să vorbesc despre asta, îmi dau seama că poate exageram și eu un pic. În fine, cu chiu, cu vai, i-am convins pe ai mei să mă susțină – atât moral, cât și financiar – și m-am programat la două cabinete diferite, în urma a ceea ce am considerat eu un research riguros.

Ajunsă în cabinetul primului doctor, eram copleșită de emoții. Știam că omul ăla a văzut zeci, dacă nu sute de perechi de sâni la viața lui, dar cumva tot credeam că ai mei sunt cei mai urâți posibil. Mi-am dat jos tricoul și sutienul și am simțit instantaneu că mor de rușine. După ce a luat câteva măsurători, a urmat verdictul. Mi-a spus că, într-adevăr, sânii mei sunt tubulari – ceea ce bănuiam și eu deja, grație marelui Internet –, dar că se pot corecta și că putem obține un rezultat bun. Mi-aduc aminte că eu mă dusesem acolo cu o poză cu Bella Hadid (știu, naiv), însă el a zis că e cam greu de ajuns la așa ceva. Am plecat dezamăgită, însă cu un strop de speranță, că doar a zis că putem, totuși, obține ceva frumos. Întâlnirea nu a durat mai mult de zece minute.

După câteva zile, a urmat cea de-a doua programare. De data asta, nu mai aveam la fel de multe emoții. De fapt, eram mai sigură pe mine, deoarece făcusem și mai multă cercetare și eram mai bine pregătită cu întrebările. La fel ca primul doctor, și acesta mi-a zis că sunt puțin tubulari, dar că putem obține rezultatul dorit. A stat cu mine de vorbă timp de o oră, cred, ceea ce, comparativ cu primul, mi-a dat mai multă încredere în el și m-a făcut să continui procesul la clinica lui. Convinsă fiind că îmi doresc asta, o zi mai târziu am mers să completez o fișă pre-operație, unde am menționat încă o dată mărimea dorită, precum și forma și textura, dar și plasamentul implantului.

Operația a avut loc la vreo zece zile mai târziu, că doar nu mai aveam răbdare, și voiam să prind și ziua mea cu sânii cei noi. În seara dinaintea operației, am fost la spital pentru o injecție, după care, a doua zi, dimineața, m-am întors cu băgăjelul și m-am internat. Tot personalul a fost extrem de grijuliu cu mine, iar doctorul, așa cum a promis, a venit mai întâi pentru încă un control preliminar și pentru a trasa liniile pentru operație. După ce mi-am pus halatul de spital și am pupat-o pe mama, am plecat cu o asistentă spre sala de operație. Țin minte că ăsta a fost momentul în care au apărut grijile și gândurile negre: dacă nu o să iasă bine? Dacă o să se simtă groaznic, dacă o să mă doară? Dacă o să regret? Mă tot gândeam ce naiba mi-a venit mie să fac asta.

În scurt timp eram întinsă pe masă, cu halatul jos, cu perfuzia pentru anestezie deja începută. Și gata, într-o secundă m-am și trezit. Extrem de sedată, cumva tare fericită datorită medicației, în salonul de terapie intensivă. Am chemat-o pe mama, am vorbit un pic (nu îmi aduc aminte ce, doar că îi ceream telefonul încontinuu, deși nu era permis în salonul respectiv), după care m-am culcat iar. Ulterior am fost transferată în camera mea din spital și am putut să văd rezultatul.

Prima reacție a fost „Uau, ăștia sunt ai mei?“ – erau imenși, cu mult peste așteptări, poziționați destul de sus, erau și destul de tari din ce țin minte. Eram un pic șocată – un pic mai mult, să fiu sinceră. Doctorul mi-a zis însă că sunt doar umflați, că vor ajunge la dimensiunea și textura potrivite în două-trei săptămâni și că trebuie să am răbdare și multă grijă, căci încă nu s-au fixat 100%. Am purtat o bustieră specială timp de o lună, cu excepția dușurilor, desigur.

Cum mi-au schimbat, însă, viața? Ei bine, află că iubitul meu nici nu a apucat să îi vadă, întrucât ne-am despărțit la scurt timp, pe când eu nu aveam încă voie să am parte de activități… intime! Dar nici că a contat. Fără să fi făcut sex măcar o dată după operație, deja mă simțeam alt om. Simțeam că așa trebuia să fi arătat dintotdeauna. Că eu, de fapt, așa sunt dintotdeauna, că am fost născută să am sâni mari, dar cumva nu s-a întâmplat. Nu m-am identificat niciodată cu o tipă cu sâni modești, cu atât mai puțin tubulari – nu că ar fi neapărat un lucru rău, ci pur și simplu simțeam că nu așa trebuie să arăt. Simțeam că sânii mari sunt mai „eu“ decât cei pe care îi aveam de la natură și că nu mă identific cu corpul în care eram.

 

În fine, ce vreau eu să zic, de fapt, este că există și femei ca mine, femei care nu apelează la operații estetice pentru că simt neapărat presiunea socială (pe care nu o neg, căci e acolo și o simțim toate), ci pentru că asta își doresc. Și e ok, e foarte ok. La fel de ok cum e să nu îți dorești asta.

Vezi pe ELLE.ro articolul integral

Distribuie articolul: