Puțină lume știe cu ce realități s-au confruntat soții Aldea-Tedorovici odată cu începerea turneelor pe ambele maluri ale Prutului. Cristi, unicul lor fiu, care era profund atașat de părinți, a fost nevoit să stea în grija buneilor. Anume acesta a și fost cel mai mare regret al soților. Într-un interviu ce datează încă de pe când Cristi avea aproape 9 ani și jumătate, Doina povestește anume despre acest aspect dureros al vieții.

Când avea Cristi vreo 4-5 ani, a început nebunia noastră cu turneele și probabil e cea mai mare crimă pe care o fac. Cristi este foarte muzical, are auz absolut – asta e crima lui Ion.

Când avea vreo 5 ani și jumătate, făcuse o isterie grozavă, pentru că iarăși plecam noaptea, iar el era foarte atașat de noi. Ne-a zis o replică, apoi a întors spatele și a plecat. Mi-a spus: dacă tot nu aveți timp să mă creșteți, de ce m-ați născut? Mi-a spus-o la 5 ani, suporta foarte greu plecările noastre. Și noi suferim foarte mult, dar asta e situația. 

El rămâne în anturajul buneilor și eu sunt conștientă că mediul și educația pe care i le vor da buneii vor fi dintre cele mai favorabile, dar oricum are nevoie de părinți. Nu știu cum s-a întâmplat lucrul ăsta, dar societatea a tăiat poate cel mai esențial pilon – rolul pe care îl joacă femeia. Femeia este atât de ocupată acum, încât nu se poate ocupa de esențial: creșterea generației. 

Îmi dau seama că se fac anumite jocuri politice, dar de ce anume noi am căzut în această mașinărie?!”, spune Doina Aldea-Teodorovici, în interviu.


Protagonist, în videoclip, a fost și Cristi. Pe atunci avea 9 ani și 5 luni, dar vorbea cu înțelepciunea unui adult:

„Sunt în clasa a patra, iar preferințele pe care le am sunt dansul, muzica și sportul (înotul, fotbalul și fuga). Când îmi văd părinții la televizor, simt că sunt foarte mari și cunoscuți aproape de toată România și Moldova. Mi-au plăcut călătoriile în România: muzeele, țara e foarte dezvoltată, oamenii. Am făcut cunoștință cu mulți oameni foarte mari și cunoscuți în România.

Acasă mi se spune Cristi, Cristinel, hulubaș. Mă simt fericit când îi am pe toți. Unii copii ca și mine n-au nici părinți, nici bunei. Când părinții pleacă la concerte, mă simt cam rău, le sun de multe ori.

Când se întorc acasă, vin imediat la ei și sunt fericit. Eu și tăticul privim filme la video și uneori, eu și mama stăm și citim, sudiem franceza. Am vrut foarte mult să studiez italiana.

Mi-i bine când sunt bunica, dar totuși nu pot răbda până vin părinții mei, vreau să vină cât mai repede. Mi-ar plăcea să fiu cu ei acasă și să nu mai am nicio problemă.

Nu-mi place să mă bat la școală, nu-mi place să zbor cu avionul și nu-mi plac unele medicamente destul de amare. Îmi place că unii oameni au un Dumnezeu. El a făcut viața. Viața e cea mai importantă; să trăiască toți, poate că Dumnezeu făcea să nu moară chiar toți, numai ăia răi. Am întâlnit oameni răi, destul de mulți. Sunt mai mulți oameni buni pe Pământ. Nu-i iubesc pe cei care fac războaie, apoi își cer iertare. Îmi place omenirea. 

10532363_1659240324301994_9119350550480324519_n (1)

Foto: Cristofor Aldea-Teodorovici