Tic-tac… tic tac…

Îmi sună în cap melodia de Pink Floyd, unde deșteptătorul nervos îți zgândărește urechea, iar la un moment dat ticăitul ceasului poate fi confundat cu bătăile inimii.

Mie nu-mi plac ceasurile. Nu suport să le port, am încercat și am avut alergie, la propriu. În casa mea nu o să vedeți nici un ceas. Iar când merg la mama acasă scot ceasul din camera în care dorm. Îmi place să trăiesc într-un spațiu atemporal, într-un vid cronic.

Eu pot aprecia frumusețea unui ceas bine lucrat, îi pot admira formele, dar doar ca bijuterie sau obiect decorativ.

Nu doar ticăitul e cel care mă irită, pur și simplu nu suport ca timpul să fie ținut într-o colivie. Timpului îi place libertatea, iar eu i-o ofer.

E atât de nedrept să ții timpul prizonier într-un ceas – într-o cutie, dar și el e atât de nedrept cu noi, dacă nu-l ții din scurt, fuge ca nebunul.

Am încercat de mai multe ori să țin o agendă, ca să bat timpul în cuie, dar nu am reușit. Timpul se fluidizează și curge, chiar dacă îl priponim de acele ceasului… El curge, se scurge…

Ni se pare că timpul e o bucată de plastilină pe care îl poți îndoi așa ca pe Ceasurile lui Dali, îl poți modela cum vrei, dar, până la urmă, el e cel care ne modelează. Anii trec și noi devenim altfel, devenim alții.

Câte o dată am impresia că timpul e un tunel prin care mergem, alteori îmi pare că e o apă mare, care ne înghite. Încă nu mi-am dat seama dacă timpul trece prin noi sau noi trecem prin timp, dar las filosofilor această dispută.

Uneori o oră e prea puțin, alteori un minut e infernal de mult, Einstein știa ce spune. Oare cât timp încape într-o clepsidră, într-un ceas, într-o agendă? Cât timp încape într-o viață, într-un secol?

De fapt, nu există timp. El e imaginar. Universul nu are timp, doar oamenii au. Ei au inventat timpul să-și pună limite, să aibă termene, să știe când viața lor a expirat.

Un pendul imaginar se mișcă în capul meu și se izbește când de o tâmplă, când de alta…

Tic-tac… tic tac…

Distribuie articolul: