Cafeaua clocotește în ibric pe aragaz. Sting focul și o torn, așa plină de văpaie cum e, în cană. Îi pun de asupra niște lapte, ca să o răcoresc, și arunc și două cubulețe de zahăr.Mă așez lângă ferestră. Fereastra, din bucătăria mea, dă spre stradă. Văd cum trec căruțele la deal, la vale… niște oameni amărâți care se grăbesc undeva. E un tablou rustic ieșit parcă de sub pensula lui Grigorescu. O piesă veche de Bon Jovi întregește, sonor, priveliștea. Sunt Acasă-Acasă și e atât de bine… Poate cineva ar fi mai fericit dacă s-ar tolăni pe un colț de plajă scăldată de o mare exotică, iar briza să-i ciufulească părul. Nu și eu. Sunt, în sfârșit, acasă, unde am venit foarte rar în ultimii ani, unde am atâtea suflete dragi, și atâtea amintiri… Aici unde în copilărie am avut jucării ieftine, dar am petrecut clipe prețioase.

Întotdeauna ni se pare că dacă avem mai mult – e mai bine. Da, într-un fel e așa. Dar ce folos că avem în jurul nostru lucruri valoroase, dacă ele înseamnă puțin pentru noi? Atunci când plătim mult pentru ceva, însă efortul pe care îl facem e mic, nu putem spune că acel ceva este scump, mai ales dacă nu are și valoare sentimentală.

Nu știm să ne bucurăm și să mulțumim pentru ceea ce avem. Să fie clar, nu să ne mulțumim, ci să mulțumim, să fim recunoscători. Am mulțumit cuiva pentru prietenia care ne-o oferă? Pentru loialitate, pentru timpul petrecut împreună, pentru faptul că ne ascultă atunci când vrem să spunem ceva? Am mulțumit pentru iubire? Pentru viață?

În ultimii doi ani am întâlnit foarte mulți oameni, din locuri diferite, din societăți diferite. Oameni foarte bogați, influenți și oameni care trăiesc de pe o zi pe alta, de sărăcie sau de boală.

Am văzut oameni care scrâșneau din dinți, mințeau cu perfidie ca sforile să fie trase așa cum își doresc, ca să aibă mai multă putere și mai mulți bani. Oameni care întind o mână de ajutor doar ca să fie arătați la televizor și ca să fie cât mai sus cocoțați în sondaje.

Am cunoscut două fete în scaun cu rotile. Una a făcut facultate, lucrează într-o organizație și în fiecare zi e bucuroasă să iasă din casă, chiar dacă nu are rampe de acces la scările din fața blocului și trebuie să facă efort ca să coboare. Cealaltă are o boală de oase, are picioare le și mâinile mutilate. Dar aceste mâini nasc tablouri de o frumusețe uimitoare.

Am întâlnit un tânăr care nu vede. Eu dacă mi-aș pierde văzul m-aș simți terminată. Nu și el! A mers la universitate și-a făcut planuri de viitor și prin modul cum vorbea te impunea să-l nu privești ca pe un om cu o dizabilitate.

Am ajuns și la spitatlul oncologic, în secția pentru copii. Am văzut acolo o fetiță de vreo patru anișori. Doamne, ce zglobie era, râdea într-una. Sărea în sus pe pătucul ei – singurul teren de joacă. Era atât de plină de viață, deși, probabil, mai avea doar câteva luni de trăit.

Apoi, o dată, într-un sat, am văzut cum în grădină, pe o căldură insuportabilă, un bătrânel trăgea de sapă. Era împovărat de ani și viață grea și mai avea și pantalonii rupți în fund – nu e o figură de stil. L-am rugat să se apropie de gard să vorbim un pic. Omul acesta cu o pensie mizeră, care nu știe ce înseamnă Maybach, Caviar, care nu a auzit de Maldive, era pur și simplu fericit că trăiește.

Oamenii aceștia care ni s-ar părea atât de neimportanți, care nu au imperii financiare, care nu fac istorie și care nu apar pe copertele revistelor cu pagini lucioase, știu, mai bine ca orice „om de succes”, ce înseamnă să iubești și să mulțumești pentru ceea ce ai, pentru ceea ce ești. Să împarți din puținul tău cu alții.

Noi îi privim cu milă – mila acest sentiment umilitor – însă ei pur și simplu trăiesc și iubesc. Ei știu să îi iubească fără ca să se gândească ce au de pierdut sau de câștigat – noi planificăm iubirea și îi mai facem și analiza SWOT. Am putea să-i iubim pe ei la fel, fără ca să-i compătimim? Noi, care suntem sănătoși, deștepți, puternici și vrem să conducem putem să iubim chiar dacă nu primim nimic în schimb?

Cei care vor putere și își fac poze în campanii electorale cu asemenea oameni știu să iubească necondiționat? Sau îi iubesc doar pentru voturi, sau nici măcar pentru atât… De ce cineva vrea să conducă oameni dacă nu știe să-i iubească? Ei sunt prea neimportanți ca să fie iubiți sau au prea puțin de oferit?

Atunci când cineva vine cu palmele strânse în căuș și ne spune: „uite, asta e iubirea mea, ia-o, atât eu pot să îți ofer” – noi îi dăm peste mâini, îi împrăștiem sentimentele pe jos și le călcăm în picioare. Îi reproșăm că e prea puțin. Se pare că am uitat sau nici nu am știut că nimeni nu este dator să ne iubească.
Cât ne costă să spunem: „Îți mulțumesc pentru că mă iubești”?

Distribuie articolul: