Celebra cântăreaţă portugheză Dulce Pontes cunoscută şi ca urmaşa celebrei Amalia Rodrigues este invitata de onoare la Festivalul Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă!”, aflat la a cincea ediție. Dulce Pontes a cântat alături de mai multe voci celebre, însă, un mai mare succes l-a avut colaborarea sa cu compozitorul italian, Ennio Morricone. Iar în 2003 albumul lor „Focus” a fost vândut în peste 800.00 de exemplare. Cu ocazia vizitei sale în România, Dulce Pontes a acceptat să ofere un interviu pentru „Româna Liberă”.

Dacă ar fi să puneţi o etichetă pe muzica pe care o cântaţi, cum s-ar putea numi aceasta?
E foarte greu să mă decid, pentru că eu cânt diverse stiluri de muzică. Am început cu muzica clasică, studiind de mică pianul. Tot din copilărie ştiu să cânt fado, cu care pot să spun că am crescut. Unchiul meu, Carlos Pontes, era un minunat cântăreţ de fado. Era un boem, cânta prin taverne, nu şi-a dorit niciodată să devină profesionist, pentru că ţinea mult la stilul lui de viaţă, liber şi neîngrădit. Când am crescut, am îndrăgit folclorul, nu doar cel portughez, ci şi cel din Brazilia, Spania, folclorul grecesc, italian. Le-am cântat pe toate. Iubesc şi muzica celtică. Până şi în Japonia când am fost am cântat un cântecel tradiţional nipon. Cred că, dacă aş fi nevoită să pun totuşi o etichetă, aş zice că eu cânt „muzica lumii”, ca să fie o „umbrelă” cât mai cuprinzătoare.

Cum aţi defini fado-ul? Ce este acesta?
Este o dezgolire a sufletului, un strigăt de sinceritate, o mărturie vie a sentimentelor. Eu când intru pe scenă şi încep să cânt fado, simt că îmi cad, una câte una, toate măştile pe care viaţa şi convenţiile sociale mi le-au pus vrând-nevrând. Nu mai sunt eu cea care cântă, ci sufletul meu gol-goluţ. Şi, dacă eşti cu adevărat un cântăreţ sincer, acelaşi cântec nu-ţi poate ieşi de două ori la fel, pentru că fado-ul ţine de sentimentele pe care le trăieşti într-un anumit moment. Uneori eşti mai vesel, alteori mai trist.

Există şi fado vesel?
Da, cum să nu? Toată lumea are impresia că fado-ul este doar un cântec trist, sfâşietor, dar există şi fado de voie bună, care mie îmi este foarte drag. Nu prea îmi place dramatismul excesiv care înconjoară fado-ul, pentru că muzica este ca şi viaţa. Nu poate fi tot timpul depresivă. La un moment dat, te saturi de atâta tristeţe. Pe vremuri, Amalia Rodrigues cânta un fado celebru, care se numea „Satur setea tristeţii mele” şi imediat, din nevoia de echilibrare a situaţiei, a apărut o parodie, cântată de o altă cântăreaţă, cu titlul „Dau de băut veseliei mele”, fado care a avut chiar şi mai mare succes. Aşa că eu cânt în funcţie de stare, dar nu îmi place să înnegurez prea mult publicul cu melodii peste măsură de triste, pentru că sunt un om care se bucură de viaţă şi mă plictisesc repede de cântecele pline de jale.

Cum aţi explica unui străin cuvântul portughez „saudade”, atât de des întâlnit în versurile fado-ului? Traducerea ar fi „nostalgie”, „dor”. E corect?
„Saudade” e un cuvânt portughez ce exprimă un sentiment – cred eu – tipic portughez, sentiment care are legătură cu apropierea noastră de mare şi cu faptul că am fost mereu călători. Cei care rămâneau pe ţărm şi-i însoţeau cu privirea pe marinarii de pe fregate simţeau un fel de „saudade” – dorul de cei plecaţi, tristeţea despărţirii, teama că nu se vor mai vedea niciodată… Cei care plecau simţeau un alt „saudade”, dorul de casă, dorul de femeia iubită, nostalgia după siguranţa pe care ţi-o dă pământul ferm de sub picioare şi, desigur, teama de moarte. Portughezii au avut întotdeauna o relaţie specială cu marea. Nu puteau trăi fără ea, dar în acelaşi timp le-a adus şi multe nenorociri. Marea este sursa principală a sentimentului numit „saudade”. Marinarii, odată întorşi acasă, nu-şi mai găseau locul până nu plecau din nou, de data asta lipsindu-le largul mării şi întinderea ei nesfârşită. Atunci simţeau un altfel de dor: dorul de ducă. Aşa că, indiferent că erau pe mare sau pe uscat, tot simţeau un gol în suflet. Nostalgia, golul, dorul, toate compun acest sentiment complex.

Dvs. aveţi ceva din spiritul vechilor lupi de mare portughezi?
Cred că da. Setea de libertate, spiritul voluntar (nu fac niciodată nimic din ceea ce nu-mi face plăcere, nu-mi plac contractele înrobitoare care-mi ştirbesc independenţa), dorinţa de cunoaştere, plăcerea călătoriei, atracţia către lumi noi şi culturi noi şi, bineînţeles, dragostea nesfârşită pentru marea cea mare. (”România Liberă”)

Distribuie articolul: