„Stând pe masa de naşteri, în momentul când mi-au pus în braţe boţul ăsta mic cu ochi, m-am gândit că trebuie sa fac ceva, deşi îmi dădeam seama că n-o să rezist şi cu lucrul, şi cu copilul.” Dar a rezistat.
Aşa a început istoria Dianei, o tânără femeie din Chişinău, care a riscat aproape totul pentru a putea da o şansă la o viaţă mai bună copilului său.

Trebuia să fie juristă, dar a devenit mamă 

Din clasa a noua îşi dorea să profeseze într-o meserie legată de artă, însă mama ei s-a opus categoric, spunând că „omul de artă pâinea nu şi-o manâncă”. Astfel, după lungi discuţii cu părinţii, Diana Lungu, o fată visătoare, care mai degrabă se vedea implicată cu trup şi suflet în design, a ales să facă dreptul.

în ultimul an de facultate i s-a întâmplat o nenorocire: „Nu-mi mai amintesc cum am susţinut examenul de licenţă, atunci mi-am pierdut tatăl”. îndată după facultate, proaspăta juristă, ramasă doar cu un singur întreținător, s-a angajat la o fabrică de mobilă.

Talentul pus la conservare a dat totuși de ştire într-o zi, când Diana a desenat câteva schiţe. „Am creionat felul în care vedeam că trebuie să arate mobila şi le-am arătat administraţiei întreprinderii.” Managerilor le-a plăcut lucrul absolventei de la drept, şi aşa din juristă ea a devenit desiner de mobilă. Poate că, povestește Diana, avea să mai lucreze mult și bine designer la acea fabrică de mobilă, dacă dacă nu intervenea un mic detaliu… Sarcina.

 

Viața i s-a schimbat la 180 de grade

„în momentul când am rămas însărcinată, am înteles că trebuie să fac ceva, că vreau ceva al meu. Pe atunci, încă nu-mi dădeam seama cu ce aş putea să mă ocup, doar îmi făceam unele planuri. Tatăl copilului mi-a pus ultimatum: fie el, fie copilul. Eu am ales copilul. Cu toată părerea de rău, însă barbaţii îs ca trenurile în gară — pleacă, vin, dar copiii sunt pentru o viaţă,” spune Diana. Așa, a ajuns să sfideze convențiile sociale și să-și formeze un destin care era numai al ei.

A treia zi după ce s-a întors de la maternitate, a început să scrie un bussines plan. A decis că vroia să facă rochii de mireasă. „Eram profană în rochii de mireasă. Dar poate că lucrurile cele mai mari se fac și din prostie — omul când nu cunoaşte, crede că poate încerca.”

Privind în urmă, nu poate să nu se întrebe: „Acum, eu stau şi mă gândesc: cum am putut să risc atât de mult? Aș fi putut să intru în datorii foarte mari, fără să am de unde să le întorc”. Dar atunci, a riscat și a luat primul ei credit, care i-a ajuns exact pentru 3 luni de arendă, pentru amenajarea sălii şi pentru primele rochii.

„Primele 5 rochii am decis sa le cumpăr din Ucraina, le-am comandat prin internet. De fapt, niciuna din ele nu s-a vândut, așa că am cam dat-o în bară cu ele. Norocul meu a fost că am amenajat una din camere pentru atelier şi din prima lună de activitate am avut şi prima mireasă care a făcut comandă de rochie.”

„Am învăţat din mers, aveam doua angajate iscusite care făceau carcasa rochiilor, iar eu eram cu imaginaţia, le decoram”. Pe atunci, când numai îşi începuse afacerea, Diana mai lucra cu jumătate de normă ca designer la fabrica de mobilă, ca să-şi acopere măcar cumva cheltuielile zilnice.

 

Afacerea și copilul – „Cum, Doamne, să le împac?”  

Povestea Dianei inspiră prin puterea ei de a îmbina voinţa de a-şi întreţine familia şi misiunea aproape imposibilă de a fi alături de copilul ei, încă foarte mic.

„Aveam un fotoliu colorat, cu flori, în atelier. în fiecare dimineaţă de la opt şi pînă seara la nouă, copilul era cu mine la lucru, chiar dormea în acel fotoliu. Am avut noroc de un copil ideal, era aşa de cuminte, încât îl puneam în fotoliu, iar el toata ziua nici un scâncet nu scotea. Era micuţ, aproape că nu se vedea în fotoliul acela înflorat… Deseori, miresele care veneau, vroiau să se aşeze pe el şi numai le auzeam: „Vai, dar voi aveţi aici şi un copil!”, își amintește Diana.

în schimb, la 8 luni flăcăul deja zburda prin atelier. Ce-i drept, încă în premergător, în care îl așeza tânăra mămică, pentru ca ea să se poată ocupa și de afacere. „Când îşi lua zborul dintr-un capăt al salonului în altul, drept în rochiile de mireasă se oprea. Nici nu mă întorceam bine, că toate rochiile deja erau pe jos, şi aşa în fiecare zi. La un moment dat, am zis: „Gata, ne trebuie o bonă”.

Aşa că, la aproape un an, baiatul stătea până la şapte seara cu bona, iar după asta, cu bunica care revenea de la serviciu. „Am avut mare noroc de mama, ea venea după serviciu şi mai stătea cu copilul, iar eu toată noaptea coseam rochii. Vă daţi seama, nici vorbă de viaţă personală.”

 

O Cenușăreasă modernă  

Diana ne spune că nu câştigă atât cât ar câştiga peste hotare cu rochiile ei cusute manual. Iar criza, care a dat peste cap planurile multor oameni de afaceri, a bătut şi la uşa ei.

„Dacă până la criză intra mireasa şi zicea că preţul rochiei nu contează, doar că vrea ca aceasta să fie cea mai frumoasă, atunci de vreun an-doi ani încoace, mireasa spune: „Vreau cea mai frumoasă rochie, dar să fie şi foarte ieftină.”

Diana spune că face faţă concurenţei de pe piaţă prin produsul său unic, adică propriul design, dar şi prin calitatea materialelor folosite. în plus, Diana crede că, pe lângă calitate,clientul trebuie să aibă parte și de ospitalitate din partea vânzătorului.

„Atitudinea corectă faţă de viitoarea mireasă este foarte importantă, adaugă Diana. Nu degeaba se spune în popor despre cineva care face nazuri că „a intrat în luna măritișului”. Mireasa, când ajunge cu o lună înainte de nuntă, uită de tot şi-i ca un copil capricios — nu ştie ce vrea și deseori trebuie ajutată cu un cuvânt bun, cu un sfat prietenesc.”

 

Bussines ca la Moldova  

Desigur că nu toate au mers ca pe roate în treburile salonului. în urmă cu doi ani, Diana era cât pe ce să-şi piardă afacerea. în ajun de Crăciun pe stil nou, noaptea, i s-au furat din salon toate rochiile de seara şi cele de mireasă.

„Mi-au furat tot, toată munca mea de doi ani de zile. Chiar dacă am avut sistem de alarmă.” Mai târziu, avea să afle că hoţul era un dependent de droguri, care a dat rochiile pe 2 sticle de vodcă. Erau rochii care valorau peste 7 mii de euro.

„Nu mai vroiam nimic, mă gândeam doar de unde să iau bani pentru arendă, pentru alte rochii şi plus, mai aveam şi un credit de întors.” Atunci, a hotărât să vândă apartamentul cu o cameră, pentru a întoarce datoriile, și a cusut alte rochii. N-a disperat şi a luptat în continuare.

între timp, a decis să se ocupe şi de organizarea nunţilor și petrecerilor. A participat și la câteva expoziții de specialitate, iar la una chiar a luat premiul mare pentru o rochie hand-made. Rochia avea partea de jos, adică fusta, cusută doar din trandafiri – i-a luat 3 luni ca să o facă.

Cea mai mare dorință a tinerei afaceriste ar fi ca miresele să nu mai spună că rochiile făcute de ea ar fi cusute de designeri străini, sau că ar fi cumpărate în Franţa sau Italia: „Mă doare atunci când unele moldovence se ruşinează de acest fapt, și aș vrea să le aud să spună cu glas tare: Rochia e made in Moldova.” 

Distribuie articolul: